De ce scriu mereu aici doar cand simt ca altceva sau altcineva nu poate sa inteleaga si sa ma calmeze? E vorba de lucrurile alea marunte, de micile amintiri la care fiecare dintre noi tinem enorm. E vorba poate de o bucata de hartie care pentru tine valoreaza mai mult decat orice telefon Vertu batut in diamante. De gandurile alea care sunt doar pentru tine si de multe ori cand deschizi cutia amintirilor, ti-e drag sa te lasi purtat de puterea lor si sa resimti sentimentul care te-a incercat cu mult timp in urma. De mica ma stiu colectionara de ganduri pe biletele, de intrari la diferite evenimente, de poze si inregistrari, de pixuri cu un anume destinatar, de tot felul de prostioare, ieftine, nesemnificative, dar care odata pierdute lasa rani adanci si duc cu ele acea parte a vietii pe care ti-o doreai eterna. O duc…pentru ca suntem prea ocupati cu treburile si grijile cotidiene, ca sa ne mai amintim de detaliile care ne fac viata mai frumoasa, iar acele insignifiante lucruri erau cele ce produceau schimbarea.

Am avut parte de 3 intamplari majore de genul asta.  Si anume:

1. Una a fost atunci cand, intoarsa dintr-o excursie, nu mi-am mai gasit jucariile copilariei. Erau puse in saci, in garaj…dar stiam ca sunt acolo. Acum nu mai erau…erau distruse si aruncate, din cauza unei inundatii…n-au mai putut fi salvate decat prea putine. In acel moment, copilaria mea s-a dus efectiv PE APA Sambetei…copialaria mea cu jocurile ei cu tot…ramanea numai si numai in mintea mea si in cele vreo 2,3 poze cand mi-am strans jucariile in jurul meu si le-am pozat. Atat. Lacrimile nu mi le mai aduceau inapoi, nu-mi mai aduceau copilaria mai aproape.

2. O a doua intamplare de genul acesta s-a petrecut in toamna anului trecut, cand intr-un final am mers la Paris impreuna cu parintii mei. Ne doream de foarte mult timp aceasta calatorie…de cand eram mica povesteam cu tatal meu despre turnul Eiffel si despre Champs Elysee. Am luat aparatul si-am facut sute de poze:in turn, sub turn, noaptea, ziua, pe arcul de triumf, Champs Elysee vazuta de sus, Notre Dame, Sacre Coeur, Moulain Rouge si muulte alte intamplari care n-au facut sa ne simtim bine in calatoria noastra. Pe langa Paris, Stuttgardul care ma impresionase si l-am pus pe tata sa opreasca intr-o intersectie, doar pentru a poza un fel de monument, doar pentru inca vreo 10 poze dintr-un parc extraordinar. La Stuttgard eram novice, dar pe la Paris mai trecusem, dar era prima data cand am fost cu ai mei….si nu se mai stie cand vom ajunge pe acolo in aceeasi formula, asa ca pozele erau singura dovada ca s-a intamplat, iar amintirile…de nepretuit. Dintr-o greseala, le-am sters dupa intrarea la Disneyland. Asta se intampla in ultima zi de sedere, iar tot ce am vizitat pana atunci…s-a dus. Stateam pe banci in parcul acela imens, menit sa aduca zambete si bucurie, voie buna si multa distractie….si plangeam…si plangeam si nu ma puteam opri din plans. As fi facut orice, as fi dat inapoi toate cumparaturile de pe faimosul bulevard doar pentru a-mi recupera pozele. Nu am reusit sa fac nimic, decat sa ma calmez intr-un final, dar durerea din piept se reactiveaza ori de cate ori imi amintesc.

3. O a treia si cea mai recenta intamplare este legata de iPodul castigat de la Scarlett Etienne; iPod updatat de ea personal, cu piesele ei preferate, cu podcasturi, cu clipuri, cu tot…pentru mine. Pe langa acesti aproape 7 giga plini, foarte personali, am mai adaugat primele inregistrari de la radio, cand Eugen Huculici mi-a citit de pe blog in fiecare miercuri, 3 saptamani la rand pe MagicFM. Pentru mine…a fost ceva ce mi-a mers la suflet, ceva care-mi dadea motive sa ma laud, sa ma simt bine ori de cate ori aveam ocazia, iar la fiecare reascultare, parca retraim sentimentul ce m-a incercat cand s-a intamplat live. Acum…printr-o eroare, prin intermediul nu stiu carei tehnologii moderne, iPodul este virgin, ca si atunci cand il iei de pe raftul unui magazin. Iar cel mai frustrant la toata treaba asta e ca nu am nicio contributie, cel mai frustrant este ca am avut atat de mare grija sa nu pierd niciun strop de informatie de acolo….atat de tare incat, fara contributia mea, s-a sters tot.  Mi-e ciuda ca nu pot sa strig la mine, ca nu ma pot enerva in totalitate pe LoanaV si ca nu-mi pot da o palma, sa-mi spun ca sunt o mare idioata si sa imi revin. Lacrimile nu ajuta, mi s-a demonstrat inca o data.

Si-ntr-o zi am sa fug departe, undeva unde sa nu ma gaseasca nimeni, undeva unde sa fie nevoie de multa stradanie pentru ca cineva sa-mi poata vorbi in lumea asta. Poate n-ar fi mare coada sau inghesuiala, ori poate vreo doi, trei ar incerca si s-ar da batuti la primul obstacol, iar eu voi ramane asteptand si continuandu-mi visarea. Stii doar, ca sunt zilele alea in care totul merge bine, in care poate doar o durere de cap iti strica starea de spirit, dar in schimb n-ai nimic de obiectat in ceea ce priveste buna desfasurare a evenimentelor, insa….Insa spre seara cand te-ntorci de pe o parte pe cealalta, in incercarea de a adormi, cand prin minte-ti fug mii de ganduri, unele facandu-si loc si spatiu, altele fiind doar in trecere, atunci iti dai seama ca oricat de fericit te considerai peste zi, ceva e la mijloc si nu-ti mai merge sa te minti.

Nu, nu-mi mai merge, iar cand constat ca eu sunt singura persoana de care nu ma pot ascunde, prefer sa dorm si sa visez, sa ma mint frumos in continuare. Totul e atat de simplu cand inchizi ochii si vezi doar ce vrei tu sa vezi, iar totul devine atat de greu cand ii redeschizi si te lovesti de realitate,  incat iti vine sa-ti dormi viata toata.

Bucuriile si starile de bine sunt dintre cele mai diverse, dar de obicei, cele mai intense vin de acolo de unde nici macar nu-ti vine sa-ti intorci privirea, iar daca vei cere vreodata ajutorul…vei ramane surprins cati necunoscuti iti vor intinde mana si cati prieteni vor astepta sa fie rugati. Lucruri marunte, zile senine, flori, poze, discutii cu oameni, cunsotinte noi si-un cola rece cu gheata, ori o portie de papanasi. Maruntisuri si glume care-ti aduc zambetul in casa,

Si te mai prinde de-o mana doamna asta grasa, lenesa, care te trage in jos si nu-ti lasa gandurile sa zboare-n zari senine, doamna asta, numita “melancolie” si te poarta spre ceruri deschise si-ti rascoleste mintea, lasand amintirile sa-ti invadeze sufletul…si-atunci? Si-atunci vrei sa dormi si sa visezi. Din nou. Visarea nu e buna, realitatea nici asa.

Sa-i facem fata, ori sa ne-ascundem?