Treaba-i simpla:

Pai imi place pentru ca-i maaaareeee si-i plin si-i agitat.

Imi place pentru ca e capitala Romaniei si imediat un om civilizat de peste hotare, daca-i spui de Bucuresti, te poate localiza in Romania, dar tare ma tem ca daca-i zic eu de Zalau, o sa-nceapa sa ma-ntrebe daca avem electricitate si daca nu cumva traim in triburi.

Mi-i drag pentru ca e la o aruncatura de bat de mare si la o alta de munte. Asadar, weekendurile ti le petreci dupa preferinta, cand la soare, cand pe-o culme. Eu din Cluj unde fug in weekend? Acasa, ca-s doar 80 de kilometri, “ca-ti face mami ceva bun de mancare” (replica asta o dezvoltam mai incolo).Dar sa revin la Bucuresti, capitala noastra “plina de tigani si de oameni rai”, dar pe care eu o iubesc atat de tare.

Pentru ca poti sa alegi unde vrei sa te situezi, pentru ca nu trebuie sa te obosesti de la saluturile la doi pasi, pentru ca daca iesi cu rolele in parc nu e o ciudatenie.

Imi place la Bucuresti, pentru ca-s cele mai bune facultati (aproximativ in toate domeniile) , cele mai tari cluburi (dupa Midi ) ) si cela mai multe evenimente.

Imi place, pentru ca acolo migreaza cam toti oamenii de valoare, de prin toate domeniile, din fiecare coltisor al tarii.

E Bucuresti, e aglomerat, e cu absolut tot ce vrei in el si cu posibilitatea de-a alege in voie.

Pentru ca in capitala se intampla tot si pentru ca voi cei de acolo iubiti ardelenii. Nu ma plang de Cluj, il iubesc prea mult sa-i reprosez ceva, doar incerc sa subliniez ca oricat mi-ati zice voi de rau de Bucuresti, pentru mine tot micul Paris ramane.

De ce scriu mereu aici doar cand simt ca altceva sau altcineva nu poate sa inteleaga si sa ma calmeze? E vorba de lucrurile alea marunte, de micile amintiri la care fiecare dintre noi tinem enorm. E vorba poate de o bucata de hartie care pentru tine valoreaza mai mult decat orice telefon Vertu batut in diamante. De gandurile alea care sunt doar pentru tine si de multe ori cand deschizi cutia amintirilor, ti-e drag sa te lasi purtat de puterea lor si sa resimti sentimentul care te-a incercat cu mult timp in urma. De mica ma stiu colectionara de ganduri pe biletele, de intrari la diferite evenimente, de poze si inregistrari, de pixuri cu un anume destinatar, de tot felul de prostioare, ieftine, nesemnificative, dar care odata pierdute lasa rani adanci si duc cu ele acea parte a vietii pe care ti-o doreai eterna. O duc…pentru ca suntem prea ocupati cu treburile si grijile cotidiene, ca sa ne mai amintim de detaliile care ne fac viata mai frumoasa, iar acele insignifiante lucruri erau cele ce produceau schimbarea.

Am avut parte de 3 intamplari majore de genul asta.  Si anume:

1. Una a fost atunci cand, intoarsa dintr-o excursie, nu mi-am mai gasit jucariile copilariei. Erau puse in saci, in garaj…dar stiam ca sunt acolo. Acum nu mai erau…erau distruse si aruncate, din cauza unei inundatii…n-au mai putut fi salvate decat prea putine. In acel moment, copilaria mea s-a dus efectiv PE APA Sambetei…copialaria mea cu jocurile ei cu tot…ramanea numai si numai in mintea mea si in cele vreo 2,3 poze cand mi-am strans jucariile in jurul meu si le-am pozat. Atat. Lacrimile nu mi le mai aduceau inapoi, nu-mi mai aduceau copilaria mai aproape.

2. O a doua intamplare de genul acesta s-a petrecut in toamna anului trecut, cand intr-un final am mers la Paris impreuna cu parintii mei. Ne doream de foarte mult timp aceasta calatorie…de cand eram mica povesteam cu tatal meu despre turnul Eiffel si despre Champs Elysee. Am luat aparatul si-am facut sute de poze:in turn, sub turn, noaptea, ziua, pe arcul de triumf, Champs Elysee vazuta de sus, Notre Dame, Sacre Coeur, Moulain Rouge si muulte alte intamplari care n-au facut sa ne simtim bine in calatoria noastra. Pe langa Paris, Stuttgardul care ma impresionase si l-am pus pe tata sa opreasca intr-o intersectie, doar pentru a poza un fel de monument, doar pentru inca vreo 10 poze dintr-un parc extraordinar. La Stuttgard eram novice, dar pe la Paris mai trecusem, dar era prima data cand am fost cu ai mei….si nu se mai stie cand vom ajunge pe acolo in aceeasi formula, asa ca pozele erau singura dovada ca s-a intamplat, iar amintirile…de nepretuit. Dintr-o greseala, le-am sters dupa intrarea la Disneyland. Asta se intampla in ultima zi de sedere, iar tot ce am vizitat pana atunci…s-a dus. Stateam pe banci in parcul acela imens, menit sa aduca zambete si bucurie, voie buna si multa distractie….si plangeam…si plangeam si nu ma puteam opri din plans. As fi facut orice, as fi dat inapoi toate cumparaturile de pe faimosul bulevard doar pentru a-mi recupera pozele. Nu am reusit sa fac nimic, decat sa ma calmez intr-un final, dar durerea din piept se reactiveaza ori de cate ori imi amintesc.

3. O a treia si cea mai recenta intamplare este legata de iPodul castigat de la Scarlett Etienne; iPod updatat de ea personal, cu piesele ei preferate, cu podcasturi, cu clipuri, cu tot…pentru mine. Pe langa acesti aproape 7 giga plini, foarte personali, am mai adaugat primele inregistrari de la radio, cand Eugen Huculici mi-a citit de pe blog in fiecare miercuri, 3 saptamani la rand pe MagicFM. Pentru mine…a fost ceva ce mi-a mers la suflet, ceva care-mi dadea motive sa ma laud, sa ma simt bine ori de cate ori aveam ocazia, iar la fiecare reascultare, parca retraim sentimentul ce m-a incercat cand s-a intamplat live. Acum…printr-o eroare, prin intermediul nu stiu carei tehnologii moderne, iPodul este virgin, ca si atunci cand il iei de pe raftul unui magazin. Iar cel mai frustrant la toata treaba asta e ca nu am nicio contributie, cel mai frustrant este ca am avut atat de mare grija sa nu pierd niciun strop de informatie de acolo….atat de tare incat, fara contributia mea, s-a sters tot.  Mi-e ciuda ca nu pot sa strig la mine, ca nu ma pot enerva in totalitate pe LoanaV si ca nu-mi pot da o palma, sa-mi spun ca sunt o mare idioata si sa imi revin. Lacrimile nu ajuta, mi s-a demonstrat inca o data.