Am citit la viata mea o gramada de interviuri prin reviste si intotdeauna ma jucam de-a intervievatul, incercand sa gasesc raspunsuri intrebarilor care se puneau, imaginandu-mi ca poate vreodata voi fi intreabta exact aceleasi lucruri. De obicei gaseam raspunsuri rapide la tot felul de intrebari, dar intotdeauna ma blocam la intrebarea aia “Daca ai pleca pe o insula pustie si ai avea voie sa iei cu tine doar trei lucruri, care ar fi acelea?” Intreabarea aceea ma obseda de-a dreptul intr-o vreme si inca am momente cand incerc din rasputeri sa-mi dau seama care sunt cele 3 obiecte vitale pentru mine. Tind sa cred ca de fiecare data, pe masura ce inaintez in varsta, raspunsul meu va fi  altul, asa cum de fiecare data cand imi vine in minte intreabarea asta, raspund diferit, de multe ori reusind sa ma surprind eu pe mine prin mereu alte nevoi si descoperiri despre propria-mi persoana.

O alta intrebare la care aveam nevoie de mult timp de gandire era aceea “De ce ti-e cel mai frica in viata?”. Am citit tot felul de raspunsuri ingenioase, unele mi se potriveau, altele mi se pareau amuzante, dar nu prea reuseam sa-mi dau seama care e elementul cel mai de temut pentru mine. Cred ca in urma unor lungi cautari, raspunsul final e: “de oameni”. Da, de oameni. Ma sperie foarte tare caracterele atat de diferite, mentalitatile si visele oamenilor, incat nu cred ca este ceva mai inspaimantator decat sa vezi degradarea si devalorizarea speciei umane, in fata materialitatii. Ma sperie atat de tare diferentele dintre noi, criteriile de judecata, faptul ca ce pentru mine poate e rau, la altcineva poate sa insemne bine si ca ne ghidam in functie de viziunea fiecaruia, reactionam instinctiv si uitam sa fim oameni. Mi-e teama de deciziile pe care le luam, pentru ca intotdeauna exista si cate un semn de intrebare si aproape intotdeauna exista si doza de nerabdare. Am decis sa ajungem oameni mari, dar nu avem rabdarea de a creste. Pana acum, viata m-a invatat ca rabdarea e rasplatita din plin. Sa nu trecem in cealalta extrema si sa asteptam gratuitati culcandu-ne pe o ureche, dar sa ne dezobisnuim la rezultate imediate. Rabdarea, visele si putina stradanie in alegerea drumul pe care ai decis sa il urmezi, cred ca sunt incredientele care nu ar trebui sa lipseasca din reteta oricarei vieti. Intotdeauna mi-a fost rasplatita rabdarea, poate uneori chiar mai frumos decat imi permiteam sa visez si uite asa am ajuns sa-i dau credit celui care-a spus “cu rabdare, treci si marea” (ori ceva in genul asta).

Revenind la frica, revin si la oameni. As vrea sa existe un scut de protectie in fata tuturor dezamagirilor, ca pana la urma de dezamagiri e vorba, fie ele sub toate formele, fie de la cunsocuti sau specie in general, pe care sa il activam printr-o simpla apasare de buton si care sa existe in garderoba fiecaruia. Poate-am fi mai buni. Si bunatatea asta-i relativa, depinde de nuanta enuntarii binelui/raului si de viziunea proprie si personala a fiecarui individ al speciei in care ne-am nascut. Poate-am fi mai rai. Poate-am fi altfel. Se poate.

Iata-ma pasita-n noul an, cu inca un an adaugat la prefix, cu multe mailuri care vor sa-mi prezica viitorul Capricornului din mine pe tot parcursul anului 2011 si cu o noua lista de “to do”-uri.

Anul ce-a trecut, a trecut atat de repede, incat abia m-am simtit “ca la 20 de ani” cum zic aia de la Voltaj, dar a fost un an atat de plin si atat de frumos, ca parca mi-e teama de 2011. Am facut de toate, am fost peste tot, dar realizarea cea mai mare petnru mine e ca am cunoscut o multime de oameni noi, frumosi, interesanti si plini de viata.

Tot o “cea mai mare realizare” e faptul ca sunt studenta la doua facultati (pana anul trecut eram doar la arhitectura, iar acum ma mandresc si cu facultatea de Comunicare si PR) si sper sa ramana in stadiul de mare realizare si dupa sesiune.

Referitor la blog, cea mai mare multumire mi-o aduc aprecierile din toate colturile tarii si faptul ca pasiunea mea pentru scris mi-a adus in jur oameni frumosi, subiecti ai articolelor mele in derulare. Oamenii valorosi, cei care nu stau degeaba vor fi mult mai prezenti anul aceste pe blog si-i veti cunoaste asa cum ii percep eu (si credeti-ma ca-i nevoie de multe discutii cu o persoana, pana sa iasa un articol din care va pot face oficial cunostinta cu acel cineva).

Pot sa spun cu incredere ca anul 2010 a fost unul a redescoperirii mele personale si ca intr-adevar a fost unul de referinta. Am crescut, datorita oamenilor din jurul meu (cu toate bune si cu toate mai putin bune), am revenit cu picioarele mai pe pamant, mi-am actualizat vechea mea pasiune petnru moda si-am alimentat-o dedicandu-i multe evenimente si discutii cu persoane care-mi impartasesc sentimentele.

Am experimentat si pe plan sentimental si chiar mi-a prins bine tot ce am avut de invatat, la fel si perioadele in care va ofeream motive pentru care  “indragosteala nu e buna” si alea de pauza, in care puneam socializarea si petrecerile pe primul plan. Horoscoapele ma ameninta ca 2011 mi-a rezervat ceva special si nu stiu daca sa ma bucur de veste sau nu.

Hai 2011, continua constructia inceputa de anul ce-a trecut!

Numarul patru e cu noroc asta seara, pentru ca doar a  patra oara reusesc sa incep cumva sa scriu. Cel putin asa cred. Oare am sa mai reusesc vreodata sa scriu cum scriam eu pe vremuri? Oare am sa incetez sa ma intreb cine va citit si ce va crede, cine ce va spune si oare voi inceta vreodata sa ma mai mint ca nu-mi pasa? Nu-mi pasa-n aparenta, insa cred ca oricat de aparenta as vrea sa fiu, in esenta raman aceeasi. Singura diferenta e ca accesul e limitat si nu multi detin codul de intrare. Si mi-as dori atat de tare sa pot sa-i dau share de bunavoie, sa intrati cu totii, sa facem cunostinta asa cum trebuie, asa cum o faceam o data, intainzand nu doar mana, ci intreaga mea fiinta. Mi-as dori sa mai fiu o data copil, sa cred ca oamenii sunt buni (marturisesc ca uneori inca mai trag sintagma asta de coada si mi-o reinsusesc)

Vreau sa va vad zambind doar daca simtiti nevoia, nu mai vreau complimente de dragul complimentelor, nu mai vreau socializari inutile, zambete frontale transformate in grimase dupa ce intorc spatele. As vrea sa nu mai controlez si sa nu va mai controlati cand ne-ntalnim pe strada, as vrea sa ma saluti daca simti ca ma cunosti, pentru ca sigur iti voi raspunde si voi zambi. As vrea sa nu mai judeci dupa aparente, pentru ca…vezi tu, aparentele raman doar aparente, pentru ca asta e lumea in care traim, pentru ca asa ne invata societatea, pentru ca altfel…altfel am ramane niste anonimi care n-ar putea sa treaca frontierele lumii in care traiesc si-ar supravietui plini de frustrari in cochilia lor,  improscand venin si gasind vinovati. Asadar, ne inumanizam treptat, insa tind sa cred ca e doar superficial, pentru ca in fond si la urma urmei, in adancurile noastre am ramas la fel.

Pe cuvant.

Facebook. Aceasta retea sociala atat de cuprinzatoare, care dincolo de socializarea propriu-zisa, promovare si alte si alte facilitati pe care ni le ofera, poate ajunge pentru unii dintre noi, o adevarata capcana, care ne tine captivi zile la rand cu clickul mereu pe refresh, prinsi in viata asta virtuala, parand a fi ceea ce de fapt nu sunt cu adevarat. Insa….doar pentru cei ce nu stiu sa beneficieze de ce li se ofera si se pierd printre miile de aplicatii si jocuri, raman blocati in trecut si-si vizualizeaza pe-un perete viata lor imaginara, asa cum ar trebui ea sa fie. Pentru noi, ceilalti ( si-n continuare voi vorbi doar in numele meu din vaaaaaaasta mea experienta de viata), facebook este mai mult decat atat.

Trebuie sa recunosc ca intr-un fel, dependenta mea de aceasta retea sociala s-a agravat in ultima perioada, dar inca n-am ajuns in stadiul in care sa fie nevoie de tratament. N-as fi crezut niciodata ca prieteniile din lumea virtuala se pot transpune foarte usor in viata reala. Nu credeam ca explorand printre atatea profile, acceptand atatia prieteni in spatiul virtual ii voi accepta de fapt si in viata reala. Nu generalizez, inca-i mai filtrez, dar spre surprinderea mea, oameni care-mi impartasesc hobby-urile, oameni care de la un like au ajuns la un salut live, pentru acei oameni nu-mi voi trata dependenta.

De ce-am ajuns sa scriu despre asta? Pentru ca deja lumea mea reala este in completarea lumii virtuale. Pentru ca in ultima vreme nu o data mi s-a spus: “te stiu de pe facebook”. Pentru ca nu de putine ori mi s-a intamplat sa socializez virtual si sa primesc un salut real cand ma asteptam mai putin. Pentru ca “daca n-ai facebook, nu existi” si pentru ca o simpla prezentare, urmata de un feisbuc search, poate lega o prietenie, fara niciun moment de penibilitate. Asta doar daca nu esti old-school si inca-ti mai place sa comunici doar cu pana si condeiul.

Am ramas extrem de surprinsa, cand, stand pe malul marii aud un “salut!” in stanga mea. Imi intorc privirea, salut si eu politicos, dar intrebator in acelasi timp. El continua…: “tu esti Loana Vultur, nu?”. Eu inca-mi mai culegeam ochii, nasul, buzele de prin nisip si in incercarea de a-mi reveni din soc si de a-mi aranja o expresie cat de cat omeneasca pe fata, am aprobat pierduta. Omul s-a prezentat, mi-a strans mana si a continuat: “probabil te intrebi de unde te cunosc..”. Eu, nefiind in stare sa port o conversatie prea inteligenta, am aprobat din nou. Raspunsul sau a fost, exact cum va asteptati: “te stiu de pe facebook”.  Si uite asa a inceput o conversatie in spatiul real, intre doi oameni care n-au avut tangente decat online.

Alta intamplare recenta care m-a surprins, s-a petrecut fix vinerea asta la midi. Dansand in lumea mea, simt o mana pe umar. Ma intorc si nu-mi dadeam seama ce se intampla si in ce directie sa ma uit. Un chip pe care nu-l mai vazusem pana atunci, mi-a zis din nou:”te stiu de pe facebook! ti-am vazut pozele. Esti loana…ăăăăăăă Vultur?”. Fix eu eram, doar ca mult prea surprinsa de aceasta abordare. Vreti sa ma credeti sau nu, nu-mi mai amintesc ce am raspuns, stiu doar ca m-a bufnit rasul instant si ca am continuat sa dansez.

Am cunoscut oameni din Bucuresti, care atunci cand vin cu treaba prin Cluj, stiu sa dea un telefon si sa stabilim un loc de intalnire. Am cunoscut, oameni pe care-i stiam din vedere din diferite localuri si care incet-incet au devenit mai mult decat “feisbuc friends”. Incepand cu cei care au aceleasi preferinte muzicale, cu cei care se intalnesc in locurile pe care le frecventeaza, sfarsind cu cei din industria modei, facebook nu a facut altceva decat sa apropie relatiile dintre ei. Si nu-mi puteti spune ca acesta nu-i un atuu.

Plus cate si mai cate metode anti-plictiseala si notificari si RSVP-uri la evenimente cu guest-list, cu tot ce e nevoie de stiut. Cum sa nu ai cont de facebook inca?

Adevarul, spus sub orice forma, oricat de bine camuflat ar fi, oricat de subtil si de diplomat, doare. Doare atat de tare incat daca ne-ar fi dat sa strigam, nu ne-am mai putea intelege intre noi. Pentru ca oamenii sunt intr-o continua cautare a adevarului, iar in momentul cand simt ca il ating, fug speriati de ce-au vazut si prefera sa se ascunda in spatele unor neadevaruri frumoase. Fiecare dintre noi ne credem stapanii adevarului absolut, nu  admitem nicio alta optiune, nu vedem dincolo de ceea ce credem noi ca e bine, nu vrem sa auzim decat anumite lucruri, iar in momentul in care cineva ne trezeste la realitate, nu incepem sa uram realitatea, ci mai degraba acea persoana. Aruncam vina asupra unui om, un om care poate nu avea in minte decat sa faca un bine, un bine despre care nu  avea impresia ca e relativ.  Nu stiu de ce, dar pornind de la un zambet, de la o stare de spirit, ne mintim frumos unii pe altii, ne suparam cu zambetul pe buze, plangem sau poate ne abtinem, ne manifestam doar cum ar trebui, nu cum ne vine. Incercm din rasputeri sa parem mult mai puternici decat suntem, ne ascundem slabiciunile, ascundem gustul amar al unei ciocolate primite cadou, doar pentru ca cel care ne-a daruit-o sa nu se simta prost. Si uite asa, ne ascundem toata viata, noi de noi…noi de ceilalti, iar ceilalti de toata lumea. De ce nu scriu atat de des? Pentru ca evit sa mint, pentru ca evit si eu anumite subiecte, pentru ca nu pot scrie mereu ce-mi vine in minte…pentru ca cineva s-ar simti jignit, pentru ca poate cineva prefera sa vada soarele intr-o vedere de la mare decat sa priveasca pe geamul camerei sale si sa realizeze ca de fapt afara e furtuna. Si ne doare fiecare picur de ploaie si asundem durerea si ne prefacem fericiti, ne mintim si ne complacem in situatia asta. Suntem oameni, suntem doar oameni, singurele vietati care pot cunoaste fericirea.  Si totodata singurii care nu o stiu aprecia si o ascund intr-o cutie, unde o mai descopera rareori pe facebook.

M-am nascut in Zalau, orasul tuturor anomaliilor, orasul wannabe-urilor, orasul cu mai multe figuri pe metru patrat decat i-a fost dat New York-ului sa vada intr-o decada. Aici, in timpul liber, oamenii ies pe aceeasi terasa, cu hainele lor de duminica, se aseaza gratios la o masa, asteapta cel putin o jumatate de ora sa fie serviti (daca ai curajul sa ceri un meniu, trebuie sa fii inarmat cu muuuuuulta rabdare) si incep discutiile, incepe aruncatul cu privirea.  Se da o tura de terasa, se intre in forta, se alege un loc strategic (de unde sa poti observa si sa fii observat) si se adopta pozitia gen “trag aer in piept”. Bineinteles, o persoana importanta nu vede, ea trebuie a fi observata, nu saluta, ea trebuie sa fie salutata, nu baga nimic de seama, se lasa a fi analizata, se face ca nu observa, dar comenteaza tot ce misca.

Mai nou am observat un nou trend la mine in oras. Toate minorele, fatucile astea care abia au cur in pantaloni( ah! chiloti, ca pantalonii nu se mai poarta) au adoptat stilu “vampa”. Se iese la terasa cu fustitele cat o palma,  dar nu palma unui adult, ca deja acopera prea mult, se cauta in garderoba (sau daca  nu se imprumuta), un top cat mai sufocant, cu o vedere indestulatoare, ele doar dorindu-si sa ne arate ca-s fete bune, cu suflet mare, fara piedici  gen sutiene si alte inconveniente. Ori am imbatranit eu de tot, ori a innebunit lume. Putin simt in ceea ce priveste moda, vreau sa cred ca il mai am si ca ce se intampla acum tine mai mult de moda din barurile de noapte decat de  saptamana modei la Paris.

Atata ipocrizie, falsitate, dorinta de afirmare, minciuni,  materialism si pareri extrafantasmagorice despre sine…atata nerusinare, nepasare si totodata nesimtire ca in orasul asta mic…atatia oameni inutili si-atatea fete ce se viseaza staruri si ajung prin baruri, ori isi iau un job sa fie bani de mers la club si agatat proprietari de exemplare din topgear, si cate si mai cate nu gasesti in oraselul meu. As vrea sa-mi chem prietenii in vizita, dar unde sa ii duc? Ce sa le arat? Macar un local, macar o terasa din centrul orasului sa atraga privirea, macar o oaza de verdeata, un parc ingrijit, oameni primitori … macar. Si uite de asta am sa fug. Nu de oras, ci de cei ce il populeaza, pentru ca da! datorita celor ce il populeaza s-a ajuns unde s-a ajuns. Nu datorita, ci  din cauza lor, ignorantei si dorintei de a fi mai mult decat pot sa duca. Pentru ca nu mai avem un Cinema in Zalau….”nu merge” oricate reduceri si oferte s-au facut, dar de cand cu mall-urile la Cluj, toata populatia merge la cinema, dar nu in Zalau. Si-am ajuns iar ca in epoca ceausista, cand ni se proiectau filme la Casa de cultura a Sindicatelor. Asa e la Zalau. Si-i un oras mic si e frumos si trebuie dezinfectat. Oamenii nostri se numesc insecte.

Daca e sa vorbesc despre oameni, as putea sa va tin  de povesti zile in sir. As ptuea sa va dau exemple, as putea sa merg pe strada sa salut la intamplare si sa-mi notez in carnetel feedbackuri. As putea sa fac un rezumat la tot ce-am cunoscut pana acum, de la reactii diferite, la gandiri asemanatoare, la vorbe potrivite, la actiuni compromitatoare…si-ar fi un rezumat cat o biblie de gros si tot n-as reusi sa va fac sa intelegeti.

Pentru ca oamenii sunt fiecare-n parte altfel, pentru ca-i iubesc cu bune si cu rele, pentru ca-mi plac povestile lor de viata, desi mi-e greu sa socializez din prima…pentru ca-mi place sa mi se deschida si sa radem….sa stam la un pahar de vorba si sa le aflu istoria familiei. E fascinant sa vezi cum se deschide un om despre care aveai impresia ca nu va ajunge niciodata la aceeasi masa cu tine, sa-mpartiti acelasi chelner si aceeasi nota de plata. E ciudat sa vezi ca oamenii nu sunt toti rai, dar ca nu sunt nici toti buni, ca sunt fiecare-n felul lui distractivi sau mai putin. Surprinzator vei trece de la clubberi cu povestile lor fascinante despre viata de noapte, la cei absorbiti de lectura, care nu vor da niciodata o carte buna pentru o seara-n DC10. De la fashion addict cu idei si vise mari, la muzicieni cu-ale lor preocupari de canto si instrumente, de la bloggeri, ahtiati dupa online, la jurnalisti care stiu tot ce misca. Fiecare are pvoestea sa, iar cu putina rabdare si cu mult interes, in urma unei povesti suculente, te vei alege cu mai multa experienta decat au reusit altii sa adune-n ani de studiu-n pustietate. Si-mi place sa-i cunosc pe toti si pe fiecare-n parte, si-mi place sa filtrez discutiile si sa le pun punct. Imi place sa revin la ele….la unele, iar altele sa le tin doar pentru mine, sa para a fi uitate, inmagazinate-n mansarda burdusita de-amintiri. Nu doar sa ascult…desi sunt o buna ascultatoare, ci sa si impartasesc, sa cer sfaturi, sa vorbesc (ca nu degeaba pe jumate-s moldoveanca), sa rad si sa ascult bancuri, pentru ca daca le-as spuen eu, n-ar rade nimeni. De multe ori imi place sa si tac si sa analizez, sa surprind reactii, sa interpretez priviri, sa vad dincolo de zambete politicoase si sa stiu ca cineva ma-ntelege-n coltul ochilui. Oamenii sunt fascinanti….dar trebuie sa stii unde sa-i cauti. Fii asa cum vrei sa fii, pentru ca povestea ti-e unica si-ti apartine….nimeni nu ti-o poate lua, decat sa o influenteze pe alocuri, sa-i dea culoare ori sa-si puna amprenta indaratnic. Dar la final…tot tie-ti apartine cu orice intrerupere sau interventie.

Spune-ti povestea, zambeste si staruie in a o continua frumos!