Incep de maine! Cum ce? Cura de slabire. Ma rog, vorba vine cura de slabire, pentru ca, sincera sa fiu, nu prea sunt de acord cu retetele astea minune, care te fac supla intr-o saptamana si te rotunjesc la dublu in urmatoarea. Ei bine, incep de maine un stil de viata sanatos. Si anume: miscare, mese regulate si cat de cat echilibrate, stop junk food, dupa 18 se permit doar fructe si asa mai departe. Ideea asta cu “de maine”, ma macina de vreo cateva saptamani si drept a zis cine a zis ca lucrurile care-ti sunt interzise ti se infatiseaza din ce in ce mai atragatoare in momentul in care exista chiar si cea mai mica bariera intre voi. Ajung cu mare tristete in suflet la aceeasi concluzie: parca in perioada asta am pofta de inghetata, multa ciocolata, la terase doar cafea cu frisca si sucuri, mi se mai face pofta de fructe imediat dupa cina si cate si mai cate deserturi nu-mi vine a experimenta. Am lasat chiar si lenea la o parte si m-am pus nitel pe experimentat in bucatarie (bineinteles, dulciuri racoritoare de vara, DAR! cu multe calorii). Stiu ca de maine incep si azi ma rasfat. Asta o spuneam si ieri si alaltaieri, o spun si azi, cand parca imi vine sa mananc toate clatitele de la bunica (eu care, in mod normal dupa 2 clatite eram cat se poate de satula), cu gandul ca de maine…. Tare vreau sa vad si eu cum va arata de maine-poimainele meu. Si cand te gandesti ca nu cer prea mult, decat vreo 5-6 kg in minus sa ma declar pe deplin satisfacuta. Poate pentru ca nu mi se pare un capat de lume, ba chiar am impresia ca e relativ usor sa scap de ele, poate ca asta mi-e realul motiv pentru care “maine e intotdeauna mai bun ca azi” pentru a incepe stilul ala de viata de care va ziceam.

Sa nu mai vorbim cand e vorba de restaurante…La capitolul asta, trebuie sa recunosc, am o MARE  slabiciune: tocmai pentru ca mi-au placut de mica si se pare ca pasiunea asta e mai greu de stavilit. De la cativa anisori, de cand incepeam eu sa inteleg cam ce se intampla in lumea asta si de cand refuzam indarjit orice forma de hrana, in momentul in care ajungeam intr-un restaurant, se intampla sa-mi vina pofta de mancare instantaneu si sa termin tot din farfurie (spre marea multumire alor mei, care nu mai stiau cum sa ma tina in viata, pentru ca se pare ca puteam trai bine-mersi doar cu oxigen si apa). Lucrurile se pare ca au ramas neschimbate la acest capitol, ba mai mult, adaugandu-se inca de prin clasa 1 pofta de fel de fel de mancaruri gatite la domiciliu. Lucru trist pentru mine, intr-un fel….in felul ala in care in momentul de fata ma gandesc serios ca de MAINE sa mai schimb putin situatia.  Asadar…maine-i marti si se zice ca nu e bine sa incepi niciun lucru in ziua de marti a saptamanii. O las pe poimaine!

Azi…sau mai bine spus ieri, am avut parte de o intmplare care m-a facut sa-mi dau doua palmi si sa ma gandesc mai bine la viata. Cu greu trezita din somn pe la amiaz, inca vorbind urat la telefon din cauza discomfortului cauzat(aceala de a ma trezi), am resit sa fiu gata de iesit pe usa in aproximativ 15 minute. Mi-am rezolvat problemele, m-am reintors  in camera si am inceput sa-mi fac bagajul, ca doar urma sa ma intorc acasa… Pe la mijlocul actiunii, constat ca nu am mancat nimic de ieri (in cazul de fata alaltaieri, ca e trecut de 00.00) de pe la amiaz. Brusc si dintr-o data mi s-a facut foame, iar la insistentele prietenelor mele, muult mai infometate, am mers la cantina, ca toti studentii. Lucrurile au decurs normal, nu stiam ce sa ne alegem din “multitudinea” de sortimente disponibile si am continuat sa ne plangem de culoarea innegrita a cartofilor. Cu asta nu ne-am putut obisnui inca. Jumatate din ce am cumparat a ramas in tava, urmand sa o ducem pe banda transportoare. Intre timp, mai stateam la povesti, pentru ca ne era prea lene sa ne ridicam sa ne continuam activitatea. Apare langa noi un batranel, care foarte sfios si respectuos ne intreaba daca am terminat de mancat si daca ii dam voie sa ia el resturile. I-am intins tavile, si-a scos o geanta pe masa si am putut observa cum si-a sortat carnea intr-o punguta, cartofii in alta si sucul l-a pus separat. Tin sa precizez ca era un batranel ingrijit, curat si ca in geanta lui era ordine, toate bine aranjate si sortate. A zis: “carnea asta e buna pentru mai tarziu”, a golit-o in punguta, dupa care cu un bun-simt iesit din comun, ne-a dus el tavile pe banda, s-a intors, ne-a multumit si a plecat. Eu inca eram ins tare de soc si ma uitam ca o cretina dupa el, fixandu-l, fara sa-mi dau seama ca il fac sa se simta prost. A plecat, dar i-a ramas privirea pironita spre noi.  Instant mi s-au umplut ochii de lacrimi si am inceput sa ma gandesc la cat de nedreapta e viata uneori. Am umplut containere cu mancare stricata, pentru ca era prea multa si nu avea cine sa o manance…iar el? Abia astepta sa ii intinda cineva macar o bucata de paine. Sa-mi fie rusine! Sa ne fie rusine!