Dupa vizionarea unui film nu prea romantic, doar mai mult sau mai putin cu tema centrala “iubirea”, m-a palit o nostalgie si-o pofta de scris de nu-i adevarat. Am sa-mi spun parerea prin prisma unui personaj fictiv, iar voi puteti sa comentati si sa ma corectati, ori puteti sa lecturati si s-aprobati.
M-am gandit sa va spn povestea adoi gandaci, dar n-are sens. Ce naiba? Ne-ascundem identitatile in halul asta?
Ii era dor sa simta fluturii din stomac la o discutie banala, sa se uite la un film si sa uite despre ce era vorba-n scenariu, sa vorbeasca ore-n sir la telefon si … si cam atat. Si cam atat, pe naiba. Le-ar putea avea pe toate celelalte, dar ar lipsi fluturii din ecuatie si-asa n-ar mai merita efortul, decat partial. Niste fluturi idioti care-ti taie pofta de mancare si care-ti canalizeaza energia doar intr-un singur punct.
Fluturi ametiti, care te izbesc de toti peretii. Fluturi cufundati in bezna, care nu te lasa sa vezi realitatea. Si ce daca n-o vezi? Cateodata e mai bine sa traiesti departe de ea, cateodata e bine sa n-ai limite si prejudecati, sa crezi ca doar tu ai dreptate-n tot ce faci. Sa te lasi manipulata si orbita de atatea roiuri de fluturi si sa te lovesti d-un perete-n fuga, sa-ti spargi arcada si sa te trezesti. Sa regreti o saptamana-doua, sa te mai amagesti vreo doua-trei luni, iar un an poti doar sa-ti amintesti cam cum era si sa nu mai lasi sa ti se-ntample asta, de frica izbiturii. Am ajuns in stadiul in care nu ma mai ghidez deloc dupa ceea ce simt. Am ajuns acolo unde nu fluturii comanda, in care minte-i mai presus de orice. Imi pun intrebari, imi dau verdicte, trag concluzii, beneficiari si beneficii, recenzii si-argumente, idei preconcepute si posibile lovituri de care ma feresc din start, lasandu-le sa ajunga doar la stadiul de simple mangaieri nesemnificative, atat cat e nevoie sa-mi gadil orgoliul, sa stiu ca nu e totul pierdut. Intotdeauna ceva e nepotrivit.
Si m-a lasat Domnu’ sa-ntalnesc multe specimene diferite. Intotdeauna mintea merge atat de departe, incat totul pare gresit, incat totul e nepotrivit, ba chiar total nepotrivit si nu ma mai lasa sa continui. Le despic pe toate-n patru si-am plecat la primul semn. Si nu, nu ma mai intorc…pntru ca tot minte-mi zice ca intotdeauna va fi ceva nou, ceva care sa reinvie fluturii, care par a ma fi parasit in favoarea prejudecatilor si-a constrangerilor pe care de multe ori mi le autoimpun. Ma mai amagesc adeseori cu cate-o adiere de vant in gol, cu cate-o vorba frumoasa, insa…trec pe langa mine, facandu-ma sa zambesc, sa le accept, dar niciodata sa nu le cred. Mi-a fost dat sa intalnesc atat de multe, incat nu mai am putearea sa ma-ncred in nimeni si nimic.
Bla bla-uri ieftine despre cat de “frumoasa esti”, despre “ochi frumosi”, “imbracaminte” si-alte nesimtiri crase scoase de capete care-si urmeaza instinctele de vanator . Am ajuns sa nu cred nimic, sa le iau pe toate la gramada, sa le-arunc intr-un singur colt, lasand in urma doar un zambet, posibil o satisfactie, dar de multe ori doar o grimasa-n coltul gurii si-o ridicare din spranceana. Orice-ai spune, nu mai cred si nici macar nu ma chinui sa mai cantaresc.
Cand ma gandesc ca fluturii erau de vina ca-mi impuiam capul si mintea de diverse complimente…care erau la fel, doar de dragul complimentelor, de dragul unor “combinatii” reusite, o impresionare scurta si o autosatisfacere a orgoliului masculin. Multumesc, dar fluturii sunt in subordinea mea si nu-i mai las sa zboare decat cand vreau si cu intentie. Pe toate acele bla bla-uri, le accept si le voi accepta in continuare, dar le voi filtra si voi alege pe care vreau sa le cred si pe care le arunc din start, desi…in fond raman toate niste amagiri, niste dorinte de-a crede ceva ce ti-e pus pe tava, de-a crede niste minciuni.
Ma mint voit, crezandu-le, sau vrand sa le accept.
