A venit primavara in fiecare suflet, chiar si cele inghetate se dezgheaza usor si chiar daca uneori isi mai ascund trairile, au macar un minim de moment in care-si permit sa se lase purtate de val, sa-si zambeasca dimineata in oglinda, ca mai apoi sa-si poata imbraca din nou costumele sobre de strada. E primavara in orice colt de natura, desi zapada inca mai persista pe alocuri si se incapataneaza sa ramana, sa ne-nfrigureze si sa nu ne permita sa renuntam la blanuri si cojoace.

E vremea sa-ti lasi sentimentele din lesa, sa nu-ti mai infranezi pornirile, sa iti dai voie sa alergi in tenisi, sa sari si sa-ti asezi ochelarii pe nas fara sa vrei sa asculti vreo remarca in jur.  Lasa putin seriozitatea pe planul secund, profita de fiecare raza rece de soare, incepe sa schimbi garderoba interioara si umple-ti trupul de voie buna si zambile. Ia cu tine mirosurile ce plutesc prin pietele pline cu flori de primavara si creeaza-ti propriul parfum, doar pentru tine si pentru nimeni altcineva.

E vremea sa te pui pe locul intai si sa lasi tot ce li s-ar parea altora semnificativ in background si sa-ti permiti sa le scoti de acolo doar cand vrei si ai nevoie de vreun detaliu de fundal. Indrazneste sa-ti colorezi viata si invata sa gandesti pozitiv.

Indragosteste-te o data la saptamana si renunta la obiceiul asta doar cand simti ca merita cu adevarat sa-ti lasi sufletul deschis, atunci cand ai o siguranta minima ca  nu va fi invadat fara scrupule. Invata sa iubesti pe o durata limitata de timp, autoimpune-ti termen de valabilitate al sentimentelor, iar cand expira, treci la produsul urmator. Opreste-te doar cand termenul de valabilitate pare a fi nelimitat si doar atunci cand aduce cu sine mai multe beneficii intr-un singur produs decat ar face-o 10 produse de acelasi tip in 10 saptamani diferite, probabil fiecare in parte cu intensitatea si bucuriile sale. Asculta muzica si da-ti voie sa dansezi propriul vals stangaci, in fata unui auditoriu care te incolteste. Lasa-ti adresa pe o banca in parc si asteapta sa ti se livreze buchete de flori si ganduri bune (adresa mea o gasiti la contact ) ).

Si-ntr-o zi am sa fug departe, undeva unde sa nu ma gaseasca nimeni, undeva unde sa fie nevoie de multa stradanie pentru ca cineva sa-mi poata vorbi in lumea asta. Poate n-ar fi mare coada sau inghesuiala, ori poate vreo doi, trei ar incerca si s-ar da batuti la primul obstacol, iar eu voi ramane asteptand si continuandu-mi visarea. Stii doar, ca sunt zilele alea in care totul merge bine, in care poate doar o durere de cap iti strica starea de spirit, dar in schimb n-ai nimic de obiectat in ceea ce priveste buna desfasurare a evenimentelor, insa….Insa spre seara cand te-ntorci de pe o parte pe cealalta, in incercarea de a adormi, cand prin minte-ti fug mii de ganduri, unele facandu-si loc si spatiu, altele fiind doar in trecere, atunci iti dai seama ca oricat de fericit te considerai peste zi, ceva e la mijloc si nu-ti mai merge sa te minti.

Nu, nu-mi mai merge, iar cand constat ca eu sunt singura persoana de care nu ma pot ascunde, prefer sa dorm si sa visez, sa ma mint frumos in continuare. Totul e atat de simplu cand inchizi ochii si vezi doar ce vrei tu sa vezi, iar totul devine atat de greu cand ii redeschizi si te lovesti de realitate,  incat iti vine sa-ti dormi viata toata.

Bucuriile si starile de bine sunt dintre cele mai diverse, dar de obicei, cele mai intense vin de acolo de unde nici macar nu-ti vine sa-ti intorci privirea, iar daca vei cere vreodata ajutorul…vei ramane surprins cati necunoscuti iti vor intinde mana si cati prieteni vor astepta sa fie rugati. Lucruri marunte, zile senine, flori, poze, discutii cu oameni, cunsotinte noi si-un cola rece cu gheata, ori o portie de papanasi. Maruntisuri si glume care-ti aduc zambetul in casa,

Si te mai prinde de-o mana doamna asta grasa, lenesa, care te trage in jos si nu-ti lasa gandurile sa zboare-n zari senine, doamna asta, numita “melancolie” si te poarta spre ceruri deschise si-ti rascoleste mintea, lasand amintirile sa-ti invadeze sufletul…si-atunci? Si-atunci vrei sa dormi si sa visezi. Din nou. Visarea nu e buna, realitatea nici asa.

Sa-i facem fata, ori sa ne-ascundem?

Ca tot  mi-am tras domeniu nou, pe care o sa-mi imprastiu de zor ideile, ca tot a trecut Valentine’s day, sarbatoare, care mai degraba a trecut pe langa mine, ca tot am ramas fara parfum de frezii-n camera mea, proaspat intoarsa din cel mai popular local al orasului de bastina, mi-am zis c-ar fi o idee chiar buna sa m-apuc sa-nsir ceva aci-lea, ca nu mai am rabdare pana la un prim post din ala..oficial asa, cu stimabili si stimabile.

M-am intalnit deunazi cu o prietena apropiata (in localul mai sus mentionat) si am inceput linistite analiza-n cauza, povestea zilei de azi, a zilei de ieri, iar in timpul conspectului, mai salutam cate o cunostinta. Astfel, dupa un schimb de locuri si intalniri neasteptate, stand la masa cu niste prieteni, noi abandonand sintezele anterioare, am inceput discutii potrivite unui grup mai  mare de 3 persoane. Din vorba-n vorba (ce-i drept, la inceput n-au fost prea multe), am scapat usor de tensiunea din atmosfera, ne-am familiarizat cu noii membri si nu stiu cum, dar s-a ajuns la Valentine’s. Ma-ntreaba o cunostinta nou-facuta:” de ce n-ai prieten?” ….Blank….Imi chinui neuronul inghetat (ca ne batea un alizeu usor la tample) si, in incercarea da-a trece subtil peste subiect, raspund eschivat ” ca mi-e bine asa”. Tipul insista cu-ntrebarea si-mi cere detalii. Ce detalii as putea sa dau unui nou-cunoscut, tinand cont ca mi-l prezentase fostul meu prieten, care de altfel ne acompania-n discutie? Imi mai suprasolicit neuronul, dar deja enervat ca nu gasea raspuns, am inchegat o fraza de “lasa-ma-n pace” repezindu-l si-ncercand sa subliniez ca-i o intrebare oarecum ciudata, daca nu nepotrivita.

Revenind la subiectul “de ce n-am prieten?” Pai…ca…de-aia! Da? Cum puteam eu sa gasesc raspuns la intrebarea asta, adresata atat de brutal, de un necunoscut, cand nici eu n-am vre-un raspuns? Poate pentru ca n-am chef sa dau explicatii nimanui, ca-mi place sa-mi tin telefonul pe silent o mare parte a zilei, ca nu-mi plac zecile de inimioare de Valentine’s agatate in toate vitrinele, pana si in cele mai amarate ABC-uri si pentru ca (spre deosebire de altii), nu o sa fiu obligata sa-mi tin “la loc de cinste” noua mascota, kitchoasa si oribila, primita-n dar. Uite d-aia ma simt bine, eu cu mine, lenevind cat e ziua de lunga.

Referitor la discutii cu tema “valetine’s day”, care-s din ce in ce mai spumoase, in fiecare an se gaseste cate-un destept/desteapta, care-si spune-n plen marea descoperire, cum ca n-avem nevoie de o zi ca asta sa ne iubim, cum ca e o sarbatoare prea comerciala pluuuuuus ca nu e romaneasca : NOI AVEM DRAGOBETELE!, parundu-i-se c-a revolutionat gandirea lumii contemporane, afisand o mandrie si o maturiatate in gandire…de nu-i adevarat, dom’le! Si cam ce-i rau sa si sarbatoresti azi? Ca doar nu toata ziua ti-o cupara iubitul flori si ti-o face declaratii de dragoste, c-ajungi sa dai pe-afara de la atata iubire zilnic. Nu ca-s eu foarte “in” cu sarbatoarea asta, eu sunt doar impotriva miilor de inimioare de jucarie, de mancare, de tot ce vrei pe toate gardurile, cu pret de fabrica si TVA.

Chiar m-am simtit de zile mari in 14.02.2010!

PS:cine zicea ca semenele nu exista, era un maaaaaaare mincinos!

Cel mai recent post a fost “Ultimul pe 2009″, dar incepand de acum, cel mai recent post va fi “primul din 2010″. S-a stabilit o cifra-n data pentru urmatorii 10 ani, la fel cum s-a stabilit una in prefixul varstei mele, pentru aceeasi perioada delimitata de timp. Suntem copii, acei copii care cresc, iar atunci cand se privesc in oglinda se vad maturi la fiecare noua “infatisare” si au dreptate. Intr-o zi am fugit, iar de atunci nu ma pot opri din aceasta fuga continua, din acest joc de rol, pe care il neg si voi continua sa fac asta. Am inceput prin a culege o floare, care ma impingea spre altele, dar care in acelasi timp nu ma lasau sa ma mai intorc la coronitele impletite din papadii in copilarie. N-am intors capul inapoi decat o data. Nu-mi pare rau si sigur as face-o din nou, desi as vrea sa nu mai zgarie atat de tare spinii trandafirilor. Poate daca erau de la o florarie mai din centrul hartii, erau curatati de spini si atunci treceam peste partea asta…degeaba. Flori care nu se mai ofilesc, flori pe care inca le mai pastrez uscate, trandafiri carora inca li se mai vad urmele de spini, cu urmele de ADN in varf. O parte din frezii s-au uscat, iar o parte din ele pareau sa aiba mutatii si sa prezinte spini mari, iar ranile au fost mai adanci, s-au vindecat mai greu, dar a meritat fiecare intepatura. Ai crezut ca ma poti intoarce din drum, ai crezut ca sunt mereu acolo, te-am facut sa crezi ca poate ai dreptate. Dar cat despre tine? (cealalta persoana a 2-a) Cat despre tine….imi pare rau si vreau sa incetez din a-mi cere scuze, dar simt ca inca nu m-am revansat pentru cat am gresit. Mai sunt persoane ca destinatari a persoanei a doua in monologul meu ( desi un monolog se presupune a avea doar persoana intai). Nu mi-am gasit inca locul si nu stiu unde sa ma opresc…poate mi-as dori si niste zambile in buchet, ori poate as vrea sa plantez o floare sa stiu ca o sa supravietuiasca mai mult…si sa nu ii mai gasesc spinii, decat atunci cand trebuie sa ii vad. Am de toate in gradina, inca mai plantez, mai strang recolte, culeg buruienile si le arunc cat mai departe, insa acestea se incapataneaza sa creasca.  Cand vom invata cum e sa iti pastrezi integritatea, principiile si valorile, vom reface structura gradinii, dar schimband putin rolurile, pentru ca n-ai mai putea sa ocupi acelasi loc niciodata. Am invatat sa nu spun niciodata niciodata, dar simt ca am dreptate si-mi permit s-o zic. Mai citesc si cate-un blog din cand in cand si-mi dau seama cat de diferiti sunt oamenii si cate au de spus, imi dau seama ca desi ma consider performeara in categoria “cunostinte de tot soiul”, mai am inca mult de invatat si multe prezentari de facut. De ce nu as incepe acum?  Ma numesc Loana….