Numarul patru e cu noroc asta seara, pentru ca doar a  patra oara reusesc sa incep cumva sa scriu. Cel putin asa cred. Oare am sa mai reusesc vreodata sa scriu cum scriam eu pe vremuri? Oare am sa incetez sa ma intreb cine va citit si ce va crede, cine ce va spune si oare voi inceta vreodata sa ma mai mint ca nu-mi pasa? Nu-mi pasa-n aparenta, insa cred ca oricat de aparenta as vrea sa fiu, in esenta raman aceeasi. Singura diferenta e ca accesul e limitat si nu multi detin codul de intrare. Si mi-as dori atat de tare sa pot sa-i dau share de bunavoie, sa intrati cu totii, sa facem cunostinta asa cum trebuie, asa cum o faceam o data, intainzand nu doar mana, ci intreaga mea fiinta. Mi-as dori sa mai fiu o data copil, sa cred ca oamenii sunt buni (marturisesc ca uneori inca mai trag sintagma asta de coada si mi-o reinsusesc)

Vreau sa va vad zambind doar daca simtiti nevoia, nu mai vreau complimente de dragul complimentelor, nu mai vreau socializari inutile, zambete frontale transformate in grimase dupa ce intorc spatele. As vrea sa nu mai controlez si sa nu va mai controlati cand ne-ntalnim pe strada, as vrea sa ma saluti daca simti ca ma cunosti, pentru ca sigur iti voi raspunde si voi zambi. As vrea sa nu mai judeci dupa aparente, pentru ca…vezi tu, aparentele raman doar aparente, pentru ca asta e lumea in care traim, pentru ca asa ne invata societatea, pentru ca altfel…altfel am ramane niste anonimi care n-ar putea sa treaca frontierele lumii in care traiesc si-ar supravietui plini de frustrari in cochilia lor,  improscand venin si gasind vinovati. Asadar, ne inumanizam treptat, insa tind sa cred ca e doar superficial, pentru ca in fond si la urma urmei, in adancurile noastre am ramas la fel.

Pe cuvant.

Facebook. Aceasta retea sociala atat de cuprinzatoare, care dincolo de socializarea propriu-zisa, promovare si alte si alte facilitati pe care ni le ofera, poate ajunge pentru unii dintre noi, o adevarata capcana, care ne tine captivi zile la rand cu clickul mereu pe refresh, prinsi in viata asta virtuala, parand a fi ceea ce de fapt nu sunt cu adevarat. Insa….doar pentru cei ce nu stiu sa beneficieze de ce li se ofera si se pierd printre miile de aplicatii si jocuri, raman blocati in trecut si-si vizualizeaza pe-un perete viata lor imaginara, asa cum ar trebui ea sa fie. Pentru noi, ceilalti ( si-n continuare voi vorbi doar in numele meu din vaaaaaaasta mea experienta de viata), facebook este mai mult decat atat.

Trebuie sa recunosc ca intr-un fel, dependenta mea de aceasta retea sociala s-a agravat in ultima perioada, dar inca n-am ajuns in stadiul in care sa fie nevoie de tratament. N-as fi crezut niciodata ca prieteniile din lumea virtuala se pot transpune foarte usor in viata reala. Nu credeam ca explorand printre atatea profile, acceptand atatia prieteni in spatiul virtual ii voi accepta de fapt si in viata reala. Nu generalizez, inca-i mai filtrez, dar spre surprinderea mea, oameni care-mi impartasesc hobby-urile, oameni care de la un like au ajuns la un salut live, pentru acei oameni nu-mi voi trata dependenta.

De ce-am ajuns sa scriu despre asta? Pentru ca deja lumea mea reala este in completarea lumii virtuale. Pentru ca in ultima vreme nu o data mi s-a spus: “te stiu de pe facebook”. Pentru ca nu de putine ori mi s-a intamplat sa socializez virtual si sa primesc un salut real cand ma asteptam mai putin. Pentru ca “daca n-ai facebook, nu existi” si pentru ca o simpla prezentare, urmata de un feisbuc search, poate lega o prietenie, fara niciun moment de penibilitate. Asta doar daca nu esti old-school si inca-ti mai place sa comunici doar cu pana si condeiul.

Am ramas extrem de surprinsa, cand, stand pe malul marii aud un “salut!” in stanga mea. Imi intorc privirea, salut si eu politicos, dar intrebator in acelasi timp. El continua…: “tu esti Loana Vultur, nu?”. Eu inca-mi mai culegeam ochii, nasul, buzele de prin nisip si in incercarea de a-mi reveni din soc si de a-mi aranja o expresie cat de cat omeneasca pe fata, am aprobat pierduta. Omul s-a prezentat, mi-a strans mana si a continuat: “probabil te intrebi de unde te cunosc..”. Eu, nefiind in stare sa port o conversatie prea inteligenta, am aprobat din nou. Raspunsul sau a fost, exact cum va asteptati: “te stiu de pe facebook”.  Si uite asa a inceput o conversatie in spatiul real, intre doi oameni care n-au avut tangente decat online.

Alta intamplare recenta care m-a surprins, s-a petrecut fix vinerea asta la midi. Dansand in lumea mea, simt o mana pe umar. Ma intorc si nu-mi dadeam seama ce se intampla si in ce directie sa ma uit. Un chip pe care nu-l mai vazusem pana atunci, mi-a zis din nou:”te stiu de pe facebook! ti-am vazut pozele. Esti loana…ăăăăăăă Vultur?”. Fix eu eram, doar ca mult prea surprinsa de aceasta abordare. Vreti sa ma credeti sau nu, nu-mi mai amintesc ce am raspuns, stiu doar ca m-a bufnit rasul instant si ca am continuat sa dansez.

Am cunoscut oameni din Bucuresti, care atunci cand vin cu treaba prin Cluj, stiu sa dea un telefon si sa stabilim un loc de intalnire. Am cunoscut, oameni pe care-i stiam din vedere din diferite localuri si care incet-incet au devenit mai mult decat “feisbuc friends”. Incepand cu cei care au aceleasi preferinte muzicale, cu cei care se intalnesc in locurile pe care le frecventeaza, sfarsind cu cei din industria modei, facebook nu a facut altceva decat sa apropie relatiile dintre ei. Si nu-mi puteti spune ca acesta nu-i un atuu.

Plus cate si mai cate metode anti-plictiseala si notificari si RSVP-uri la evenimente cu guest-list, cu tot ce e nevoie de stiut. Cum sa nu ai cont de facebook inca?

Adevarul, spus sub orice forma, oricat de bine camuflat ar fi, oricat de subtil si de diplomat, doare. Doare atat de tare incat daca ne-ar fi dat sa strigam, nu ne-am mai putea intelege intre noi. Pentru ca oamenii sunt intr-o continua cautare a adevarului, iar in momentul cand simt ca il ating, fug speriati de ce-au vazut si prefera sa se ascunda in spatele unor neadevaruri frumoase. Fiecare dintre noi ne credem stapanii adevarului absolut, nu  admitem nicio alta optiune, nu vedem dincolo de ceea ce credem noi ca e bine, nu vrem sa auzim decat anumite lucruri, iar in momentul in care cineva ne trezeste la realitate, nu incepem sa uram realitatea, ci mai degraba acea persoana. Aruncam vina asupra unui om, un om care poate nu avea in minte decat sa faca un bine, un bine despre care nu  avea impresia ca e relativ.  Nu stiu de ce, dar pornind de la un zambet, de la o stare de spirit, ne mintim frumos unii pe altii, ne suparam cu zambetul pe buze, plangem sau poate ne abtinem, ne manifestam doar cum ar trebui, nu cum ne vine. Incercm din rasputeri sa parem mult mai puternici decat suntem, ne ascundem slabiciunile, ascundem gustul amar al unei ciocolate primite cadou, doar pentru ca cel care ne-a daruit-o sa nu se simta prost. Si uite asa, ne ascundem toata viata, noi de noi…noi de ceilalti, iar ceilalti de toata lumea. De ce nu scriu atat de des? Pentru ca evit sa mint, pentru ca evit si eu anumite subiecte, pentru ca nu pot scrie mereu ce-mi vine in minte…pentru ca cineva s-ar simti jignit, pentru ca poate cineva prefera sa vada soarele intr-o vedere de la mare decat sa priveasca pe geamul camerei sale si sa realizeze ca de fapt afara e furtuna. Si ne doare fiecare picur de ploaie si asundem durerea si ne prefacem fericiti, ne mintim si ne complacem in situatia asta. Suntem oameni, suntem doar oameni, singurele vietati care pot cunoaste fericirea.  Si totodata singurii care nu o stiu aprecia si o ascund intr-o cutie, unde o mai descopera rareori pe facebook.

imagine preluata de pe www.capital.ro

Toata lumea ma intreaba de ce sunt eu dependenta de net. Toata lumea (in special ai mei), nu prea-si dau de cap sa ma-nteleaga ce gasesc eu de facut ore in sir in fata calculatorului. Prietenele mele, care ma suporta  zi de zi s-au obisnuit ca primul lucru cand despachetez e sa-mi pun laptopul pe birou si sa-l conectez la internet. Daca nu e internet, mai mult de-un document in word si ceva muzica nu gasesc de facut in fata ecranului. Acum vreau Wi-fi cu mine peste tot, drept urmare, mi s-a pus pata si-mi trebuie telefon. Am citit, m-am interesat si am gasit 3 variante: iPhone 3G, BlackBerry sau HTC cu android. Ma-ntreaba lumea la ce-mi trebuie telefon cand am unul in buzunar destul de performant. Pai nene, al meu n-are Wi-Fi si simt ca-nnebunesc cand ies in lume de una singura si mai vad sau aud cate-o minunatie si nu-i pot da drumu’ pe Twitter. Pana ajung eu acasa, se sterge totul, ma iau cu alte treburi si oricum dac-as posta, nu ar fi actualizat, asadar aleg varianta silence. Am deviat in stil caracteristic de la ce-am pornit, dar cu folos (as zice). Si sa revin la “dependenta mea de online”. Ce mi-a creeat dependeta asta? Pai, voi, oamenii! Voi astia care sunteti la kilometri buni departare, voi astia pe care va descopar zi de zi pe Facebook,  urmaritii si urmaritorii de pe Twitter care ma informeaza-n fiecare secunda ce si cum misca-n lume. Si-am aflat atatea lucruri de cand cu dependenta asta a mea frumoasa, si-am cunoscut atatia oameni pe care parca-i cunosc de-o viata, si-am profitat de-atatea chestii, ca nu vreau sa ma las curand. ) Sa nu ma intelegi gresit, nu-mi peird zilele pe internet, nu uit sa mananc, sa invat si niciodata nu dau o iesire in oras pe online. Doar ca…de multe ori as vrea sa-l iau cu mine pe telefon, sa “transmit de la fata locului” cand ma mai aflu-n treaba la cate un eveniment. Nu ca nu s-ar putea si cu sursa mea mobila de comunicare actuala, insa….mai usor e cu unu din cele 3 mentionate mai sus.

Acum un an se ruga lumea de mine sa-mi incarc poze pe facebook, sa-mi actualizez contul, sa ma ocup de el. Azi, am ajuns sa ma enervez daca nu gasesc pe cineva la search. N-ai facebook, nu existi. N-am ajuns sa ma ghidez INCA dupa sintagma asta, da’ ma supara tare cand nu gasesc ce caut. La fel cum ma bucura niste oameni speciali din lista de prieteni, pe care i-am cunoscut intai in online, iar mai apoi in offline. Oameni care doar prin simplele commenturi amuzante, prin diversitatea lor, sau prin faptul ca impartim aceleasi pasiuni si avem in parte aceleasi preocupari simt ca sunt pe aceeasi lungime de unda cu mine si mi-e drag sa stiu zi de zi ce se mai intampla cu ei. Si apropo de lista de prieteni: in ultima perioada am incetat sa mai accept tot felul de oameni, doar de dragul de-am mari lista. Nu vreau sa bat niciun record, vreau ca profilul meu sa fie selectiv. Ok, judecati-ma pentru ca judec la randul meu inainte de a apasa un buton, insa trebuie sa dam cartile pe fata si sa recunostem ca ne place sa vorbim cu persoane pe care le gasim interesante sau care simtim ca au aceleasi preocupari ca noi. Prieteni, cunoscuti, iar nou-venitii trebuie sa “fit in”, daca stii cum vreau sa zic. Asadar, onlineul combinat frumos cu offlineul nu aduce decat multe beneficii, pe toate planurile.

Tring! Am primit un mail! Tzaar -tzaarr ! Stai mah, ca-mi suna telefonul! Bleep-bleep! Ha! Sms! Trebuie feedback.

Numa’ un pic sa-mi verific contu’ pe twitter, daca am vre-un DM, ori daca e careva care mi se adreseaza @LoanaV. Doaaaaaaamnee!

Ai putina rabdare, doar sa intru pe blog, sa vad daca am comentarii noi si sa-mi mai verific numarul de vizitatori si sa-i localizezpe harta. Viiiiiin acum!

Pfff….dar am 3 notificari pe FB si mai tre’ sa vad daca mi-a vizitat cineva profilul pe HI5, ce naiba? Atat nu poti sa astepti? Gata…vin! Inchid tot si vin!

…..in 5 minute, ca vreau sa mai vad vizitatorii de pe vechiul blog si gata. Pfff…inca 11 tweeturi, intre timp. Verificare rapida si-am plecat. Ies pe usa si-mi doresc un alt telefon si net oriunde. Iarasi am fost  ultima, iarasi m-asteptati, stiu! “Bine ca stai pe pe net, cand noi ne machiem!”, aud o voce mustratoare-n spate si ma grabesc sa-mi aranjez paltonul

Asa se intampla de fiecare data.  Dar drept iti zic, ca dintre toate astea, cel mai tare ma bucur la Sms-uri noi. Imi sare inima din loc cand am primit un mesaj, cu sau fara motiv, dar asa se intampla de fiecare data. Sunt atat de incantata, incat nu se poate discuta cu mine pana in momentul in care nu ajung sa pun mana pe telefonn sa il verific. Pe locul doi, ca bucurie-n suflet, sunt comentariile pe blog si numarul crescand de vizite. Ma implineste treaba asta, si-mi da incredere in mine. Stii ce-mi mai incanta corazonul? Add-urile pe mess, dupa care urmeaza strict, falowerii pe twitter. Toate astea imi dau o stare de bine. Imi plac oamenii prea tare and i really need to keep in touch. Asta-i o buba mare de-a mea, iar pe langa asta, pe langa faptul ca-mi place sa rad pe YM!, imi plac de mor noile contacte, care par interesante. Sunt asa…o provocare pentru mine. Sa vezi cum te percepe o noua persoana din lista de mess, dupa o serie de discutii. Se intampla sa pierd extrem de multa vreme si cu pozele, trebuie sa recunosc. Cand m-apuca dracii, pierd ore in sir pe FB si dau de persoane, inbhipuite si neinchipuite si ma-nciudez de mor cand au profil din ala privat si n-avem prieteni comuni. Nu ma-ncumet la add in toate cazurile, dar se mai fac si exceptii. Si asta trebuie sa recunosc. A trecut vremea Hi5-ului, dar si el la vremea lui ma-ncanta cu profile visitors, pana s-a introdus optiunea aia care nu te lasa sa fii vazut daca vizitezi, pe care de altfel am bifat-o cu totii, asadar nu mai e palpitant. Am innebunit de tot, dar sunt sigura ca si pe voi va fac sa va simtit bine aceste mici detalii din viata cotidiana si sunt la fel de sigura, ca nu multi o sa recunoasca treaba asta. )

Eu? Eu stau ore-n sir pe Facebook? Da’ de unde….mai incarc si eu o poza-doua si gata. Nu ma pasioneaza Hi5-ul, doar ca-mi mai schimb uneori tema si topul…(zilnic). Nu, nu ti-am citit blogul, doar mi-am aruncat ochii, in graba. De ce m-as bucura la mesaje, doamne fereste? Nu stau deloc pe twitter, dar sunt la curent cu toate vestile (in momentul aparitiei)…din greseala. Extraordinar! Nu stau pe mess…deloc. De’ aia am busy all day long. Bullshit!

Face it! I’m not the only one.  (intre timp, un nou comment pe FB) )