Numarul patru e cu noroc asta seara, pentru ca doar a  patra oara reusesc sa incep cumva sa scriu. Cel putin asa cred. Oare am sa mai reusesc vreodata sa scriu cum scriam eu pe vremuri? Oare am sa incetez sa ma intreb cine va citit si ce va crede, cine ce va spune si oare voi inceta vreodata sa ma mai mint ca nu-mi pasa? Nu-mi pasa-n aparenta, insa cred ca oricat de aparenta as vrea sa fiu, in esenta raman aceeasi. Singura diferenta e ca accesul e limitat si nu multi detin codul de intrare. Si mi-as dori atat de tare sa pot sa-i dau share de bunavoie, sa intrati cu totii, sa facem cunostinta asa cum trebuie, asa cum o faceam o data, intainzand nu doar mana, ci intreaga mea fiinta. Mi-as dori sa mai fiu o data copil, sa cred ca oamenii sunt buni (marturisesc ca uneori inca mai trag sintagma asta de coada si mi-o reinsusesc)

Vreau sa va vad zambind doar daca simtiti nevoia, nu mai vreau complimente de dragul complimentelor, nu mai vreau socializari inutile, zambete frontale transformate in grimase dupa ce intorc spatele. As vrea sa nu mai controlez si sa nu va mai controlati cand ne-ntalnim pe strada, as vrea sa ma saluti daca simti ca ma cunosti, pentru ca sigur iti voi raspunde si voi zambi. As vrea sa nu mai judeci dupa aparente, pentru ca…vezi tu, aparentele raman doar aparente, pentru ca asta e lumea in care traim, pentru ca asa ne invata societatea, pentru ca altfel…altfel am ramane niste anonimi care n-ar putea sa treaca frontierele lumii in care traiesc si-ar supravietui plini de frustrari in cochilia lor,  improscand venin si gasind vinovati. Asadar, ne inumanizam treptat, insa tind sa cred ca e doar superficial, pentru ca in fond si la urma urmei, in adancurile noastre am ramas la fel.

Pe cuvant.

O anonima: Undeva prin clasa a doua.

Scrisoare catre Mos Nicolae. Sa va amuz si pe blog.

Si-o amintire de la domn profesor de matematica: un 2* pentru Sefu’ )

Cel mai recent post a fost “Ultimul pe 2009″, dar incepand de acum, cel mai recent post va fi “primul din 2010″. S-a stabilit o cifra-n data pentru urmatorii 10 ani, la fel cum s-a stabilit una in prefixul varstei mele, pentru aceeasi perioada delimitata de timp. Suntem copii, acei copii care cresc, iar atunci cand se privesc in oglinda se vad maturi la fiecare noua “infatisare” si au dreptate. Intr-o zi am fugit, iar de atunci nu ma pot opri din aceasta fuga continua, din acest joc de rol, pe care il neg si voi continua sa fac asta. Am inceput prin a culege o floare, care ma impingea spre altele, dar care in acelasi timp nu ma lasau sa ma mai intorc la coronitele impletite din papadii in copilarie. N-am intors capul inapoi decat o data. Nu-mi pare rau si sigur as face-o din nou, desi as vrea sa nu mai zgarie atat de tare spinii trandafirilor. Poate daca erau de la o florarie mai din centrul hartii, erau curatati de spini si atunci treceam peste partea asta…degeaba. Flori care nu se mai ofilesc, flori pe care inca le mai pastrez uscate, trandafiri carora inca li se mai vad urmele de spini, cu urmele de ADN in varf. O parte din frezii s-au uscat, iar o parte din ele pareau sa aiba mutatii si sa prezinte spini mari, iar ranile au fost mai adanci, s-au vindecat mai greu, dar a meritat fiecare intepatura. Ai crezut ca ma poti intoarce din drum, ai crezut ca sunt mereu acolo, te-am facut sa crezi ca poate ai dreptate. Dar cat despre tine? (cealalta persoana a 2-a) Cat despre tine….imi pare rau si vreau sa incetez din a-mi cere scuze, dar simt ca inca nu m-am revansat pentru cat am gresit. Mai sunt persoane ca destinatari a persoanei a doua in monologul meu ( desi un monolog se presupune a avea doar persoana intai). Nu mi-am gasit inca locul si nu stiu unde sa ma opresc…poate mi-as dori si niste zambile in buchet, ori poate as vrea sa plantez o floare sa stiu ca o sa supravietuiasca mai mult…si sa nu ii mai gasesc spinii, decat atunci cand trebuie sa ii vad. Am de toate in gradina, inca mai plantez, mai strang recolte, culeg buruienile si le arunc cat mai departe, insa acestea se incapataneaza sa creasca.  Cand vom invata cum e sa iti pastrezi integritatea, principiile si valorile, vom reface structura gradinii, dar schimband putin rolurile, pentru ca n-ai mai putea sa ocupi acelasi loc niciodata. Am invatat sa nu spun niciodata niciodata, dar simt ca am dreptate si-mi permit s-o zic. Mai citesc si cate-un blog din cand in cand si-mi dau seama cat de diferiti sunt oamenii si cate au de spus, imi dau seama ca desi ma consider performeara in categoria “cunostinte de tot soiul”, mai am inca mult de invatat si multe prezentari de facut. De ce nu as incepe acum?  Ma numesc Loana….