In loc sa-mi fac bagaju’ ca un om normal ce ma consider, tinand cont ca peste aproximativ o ora jumatate pornesc la drum, m-am gandit eu sa va impartasesc de acum oroarea bagajeor. Ca m-am saturat sa le fac si sa le desfac de vreo cativa ani, aproape saptamana de sapatamana (uneori chair de cateva ori pe saptamana) e deja o rutina. Gravitatea situatiei sta in faptul ca dupa atata amar de experienta nu am invatat nimic: nu ma pot limita la un rucsac si intotdeauna car dupa mine vreo 2 valize pline pana la refuz ( ca da’ daca am nevoie de rochita aia rosie crosetata si n-o am la mine?). Pe langa alea doua valize care au fiecare in parte nevoie de metoda “fundului pe geamantan” ca fermoarul sa mai functioneze si sa le iinchida, cam de fiecare data mai car dupa mine si vreo doua-trei umerase cu sacouri/paltoane sau alte chestii anterior calcate, in scopul salvarii acestora de la sifonare si de a ma scuti pe mine de a folosi calcatorul mai mult decat e necesar. Ei bine, sa spunem ca partea asta cu facutul bagajelor mi-a intrat deja in mana si stiu exact ce am de facut – treaba merge relativ repede- si tinand cont ca ale mele cosmetice sunt deja in borseta lor(mai fac energie de timp si nu le mai strang pe toate de peste tot saptamanal – asa le car, asa le folosesc,asa le duc inapoi).

Pana acum avem asa: doua valize + umerase. Destul? Ei bine, avem una bucata laptop, care-mi dizloaca umarul de fiecare data cand il car mai mult de100 de metri, iar cand te gandesti ca-mi mai pregatesc ai mei inca o plasa din aia de Carrefour pliiiiina pana la refuz de-alde gurii, ei bine, ma intelegeti de ce am nevoie de hamal? Geanta mea daily cu necesare, n-o mai pun ca se intelege de la sine, iar aparatul foto cand e de excursie e de inteles ca nu trebuie sa lipseasca nici el.

Si uite asa poate o singura persoana sa umple un intreg portbagaj!  Fug, ca am de terminat niste bagaje.

Facebook. Aceasta retea sociala atat de cuprinzatoare, care dincolo de socializarea propriu-zisa, promovare si alte si alte facilitati pe care ni le ofera, poate ajunge pentru unii dintre noi, o adevarata capcana, care ne tine captivi zile la rand cu clickul mereu pe refresh, prinsi in viata asta virtuala, parand a fi ceea ce de fapt nu sunt cu adevarat. Insa….doar pentru cei ce nu stiu sa beneficieze de ce li se ofera si se pierd printre miile de aplicatii si jocuri, raman blocati in trecut si-si vizualizeaza pe-un perete viata lor imaginara, asa cum ar trebui ea sa fie. Pentru noi, ceilalti ( si-n continuare voi vorbi doar in numele meu din vaaaaaaasta mea experienta de viata), facebook este mai mult decat atat.

Trebuie sa recunosc ca intr-un fel, dependenta mea de aceasta retea sociala s-a agravat in ultima perioada, dar inca n-am ajuns in stadiul in care sa fie nevoie de tratament. N-as fi crezut niciodata ca prieteniile din lumea virtuala se pot transpune foarte usor in viata reala. Nu credeam ca explorand printre atatea profile, acceptand atatia prieteni in spatiul virtual ii voi accepta de fapt si in viata reala. Nu generalizez, inca-i mai filtrez, dar spre surprinderea mea, oameni care-mi impartasesc hobby-urile, oameni care de la un like au ajuns la un salut live, pentru acei oameni nu-mi voi trata dependenta.

De ce-am ajuns sa scriu despre asta? Pentru ca deja lumea mea reala este in completarea lumii virtuale. Pentru ca in ultima vreme nu o data mi s-a spus: “te stiu de pe facebook”. Pentru ca nu de putine ori mi s-a intamplat sa socializez virtual si sa primesc un salut real cand ma asteptam mai putin. Pentru ca “daca n-ai facebook, nu existi” si pentru ca o simpla prezentare, urmata de un feisbuc search, poate lega o prietenie, fara niciun moment de penibilitate. Asta doar daca nu esti old-school si inca-ti mai place sa comunici doar cu pana si condeiul.

Am ramas extrem de surprinsa, cand, stand pe malul marii aud un “salut!” in stanga mea. Imi intorc privirea, salut si eu politicos, dar intrebator in acelasi timp. El continua…: “tu esti Loana Vultur, nu?”. Eu inca-mi mai culegeam ochii, nasul, buzele de prin nisip si in incercarea de a-mi reveni din soc si de a-mi aranja o expresie cat de cat omeneasca pe fata, am aprobat pierduta. Omul s-a prezentat, mi-a strans mana si a continuat: “probabil te intrebi de unde te cunosc..”. Eu, nefiind in stare sa port o conversatie prea inteligenta, am aprobat din nou. Raspunsul sau a fost, exact cum va asteptati: “te stiu de pe facebook”.  Si uite asa a inceput o conversatie in spatiul real, intre doi oameni care n-au avut tangente decat online.

Alta intamplare recenta care m-a surprins, s-a petrecut fix vinerea asta la midi. Dansand in lumea mea, simt o mana pe umar. Ma intorc si nu-mi dadeam seama ce se intampla si in ce directie sa ma uit. Un chip pe care nu-l mai vazusem pana atunci, mi-a zis din nou:”te stiu de pe facebook! ti-am vazut pozele. Esti loana…ăăăăăăă Vultur?”. Fix eu eram, doar ca mult prea surprinsa de aceasta abordare. Vreti sa ma credeti sau nu, nu-mi mai amintesc ce am raspuns, stiu doar ca m-a bufnit rasul instant si ca am continuat sa dansez.

Am cunoscut oameni din Bucuresti, care atunci cand vin cu treaba prin Cluj, stiu sa dea un telefon si sa stabilim un loc de intalnire. Am cunoscut, oameni pe care-i stiam din vedere din diferite localuri si care incet-incet au devenit mai mult decat “feisbuc friends”. Incepand cu cei care au aceleasi preferinte muzicale, cu cei care se intalnesc in locurile pe care le frecventeaza, sfarsind cu cei din industria modei, facebook nu a facut altceva decat sa apropie relatiile dintre ei. Si nu-mi puteti spune ca acesta nu-i un atuu.

Plus cate si mai cate metode anti-plictiseala si notificari si RSVP-uri la evenimente cu guest-list, cu tot ce e nevoie de stiut. Cum sa nu ai cont de facebook inca?

Treaba-i simpla:

Pai imi place pentru ca-i maaaareeee si-i plin si-i agitat.

Imi place pentru ca e capitala Romaniei si imediat un om civilizat de peste hotare, daca-i spui de Bucuresti, te poate localiza in Romania, dar tare ma tem ca daca-i zic eu de Zalau, o sa-nceapa sa ma-ntrebe daca avem electricitate si daca nu cumva traim in triburi.

Mi-i drag pentru ca e la o aruncatura de bat de mare si la o alta de munte. Asadar, weekendurile ti le petreci dupa preferinta, cand la soare, cand pe-o culme. Eu din Cluj unde fug in weekend? Acasa, ca-s doar 80 de kilometri, “ca-ti face mami ceva bun de mancare” (replica asta o dezvoltam mai incolo).Dar sa revin la Bucuresti, capitala noastra “plina de tigani si de oameni rai”, dar pe care eu o iubesc atat de tare.

Pentru ca poti sa alegi unde vrei sa te situezi, pentru ca nu trebuie sa te obosesti de la saluturile la doi pasi, pentru ca daca iesi cu rolele in parc nu e o ciudatenie.

Imi place la Bucuresti, pentru ca-s cele mai bune facultati (aproximativ in toate domeniile) , cele mai tari cluburi (dupa Midi ) ) si cela mai multe evenimente.

Imi place, pentru ca acolo migreaza cam toti oamenii de valoare, de prin toate domeniile, din fiecare coltisor al tarii.

E Bucuresti, e aglomerat, e cu absolut tot ce vrei in el si cu posibilitatea de-a alege in voie.

Pentru ca in capitala se intampla tot si pentru ca voi cei de acolo iubiti ardelenii. Nu ma plang de Cluj, il iubesc prea mult sa-i reprosez ceva, doar incerc sa subliniez ca oricat mi-ati zice voi de rau de Bucuresti, pentru mine tot micul Paris ramane.