La inceperea acestui post ma sperie gandul ca trebuie sa ma limitez si ma tem ca-mi va fi foarte greu. Greutatea asta vine si din faptul ca urmeaza sa vi-l prezint pe Mihai Ghete, cel cu rolul de regizor la ilariant.ro.  Se implinesc 5 ani de cand ne invartim cam printre aceeasi oameni si desi m-am straduit si am cautat bine printre amitiri, nu pot in niciun chip sa-mi amintesc momentul in  care am facut cunostinta, ori daca a existat un moment din acela.

Cert e ca Mihai e prietenul alaturi de care rad cel mai tare cand ne intalnim. Mi-am dat seama de lucrul asta anul trecut, cand am stat in acelasi camin. Ori de cate ori venea la noi in camera (asta se intampla foarte des in vreme de sesiune), chiar daca eram cufundata in proiecte, ma opream de multe ori doar sa  termin de ras pentru ca daca faceam greseala sa trag o linie aiurea in tus, era aproape imposibil de corectat. Desi eram de multe ori in criza de timp, cand era si Mihai in camera, pauzele erau lungi si dese pentru ca nu se putea altfel. Cand se plictisea groaznic, dadea peste mascotele noastre de plus si incepea nebunia. Noi nu ne mai opream din ras, nimeni nu ptuea sa mai faca nimic altceva decat sa stea si sa astepte ca Mihai sa mai faca ceva, curiosi toti sa vedem ce-i mai trece prin cap. Si-i trec multe prin cap…si intotdeauna vine cu ceva nou. De prea multe ori m-am minunat pentru inventivitatea lui si ma-ntrebam oare de unde naiba ii vin atatea idei si atatea replici. N-am gasit raspunsul, dar cert e ca ele exista in continuare si n-o sa ne plictiseasca prea repede. Daca tot am adus vorba de camin, imi amintesc de o intamplare amuzanta. Tocmai scapase de ceva partial si a venit la noi sa sarbatorim. Eu, a doua zi aveam examen si lucram pe ultima suta de metri la proiectul pe care il aveam de predat. S-a cumparat vin, s-a ras, lumea se distra, eu cu inca o colega radeam de ei printre randuri. La un moment dat, Mihai, el mare fan American Idol si Britain got Talent, avea chef sa ne arate niste filmulete amuzante tocmai pe laptopul meu si-mi tot iesea din proiect. Nu ma puteam supara, pentru ca de fiecare data cand deveneam serioasa facea el ceva sa-mi revin din starea aia. In cele din urma, cu pofta de tigara, au iesit ai nostri din camera si acolo au ramas, ca i-am inchis pe dinafara. Chiar si pe colegele noastre de camera, ca sa reusim sa terminam proiectul. A doua zi, abia ne-am deschis ochii sa mergem la examen, pentru ca ne culcasem destul de tarziu. S-a facut ca ne-a prins copiind si ne-a poftit la restante.

Pe langa toate intamplarile astea amuzante, Mihai este un tip foarte inteligent si a demonstrate-o de foarte multe ori. Inteligent ca inteligent, dar si cand nu stie ceva si vrea sa invete, are o ambitie iesita din comun si puterea de a o lua de la zero. Intotdeauna satisfactia de dupa realizari e pe masura si asta am vazut-o cand a inceput sa invete serios pentru examene. De cand il stiu a fost mereu in top, printre cei mai buni din clasa, dar in acelasi timp si un reper pentru multi. Tocmai de aceea, cand se vorbea despre gasca lor de baieti, intotdeauna se folosea expresia “Ghete and co”.

Mihai, omul care nu poate sa taca si care de mic copil a avut probleme cu oamenii care doreau sa-l domine si care indrazneau sa faca glume pe seama lui. Intotdeauna trebuie sa aiba ultimul cuvant si nu se lasa pana nu reuseste. Impartial, intotdeauna e de parte dreptatii si isi taxeaza prietenii cand simte ca acestia gresesc. Un om cu principii, cu ambitii, muncitor si desi pare un tip dur, care bate cu pumnul in masa, e un om cu suflet mare si foarte sensibil. Intotdeauna va fi acolo unde va fi nevoie de el si va demonstra ca in ciuda strambaturilor pe care le vedeti in filmulete, poate sa fie un om foarte serios si categoric.

Am uitat sa mentionez ca e un mare fan Michael Jackson, iar dupa moartea artistului era subiectul zilei cu oricine intra in discutie. Abia atunci i-am descoperit latura asta si faptul ca stie multe piese din repertoriul MJ cuvant cu cuvant si nu doar atat. Sa-l vedeti cand danseaza! Sa-l mai vedeti cand merge intr-un local si la final, toti de acolo ii devin prieteni, doar pentru ca prind drag de felul lui de-a fi si de a se distra. Si nu putine au fost petrecerile impreuna, dar putine au fost datile in care nu se distra.

Tine foarte mult la prietenii lui si intotdeauna va sari in ajutorul lor fara sa priveasca inapoi. E omul caruia ii place sa lase loc de “Buna ziua” peste tot pe unde merge si care face ce face si intotdeauna e tinut minte.

Profesorii l-au indragit, dar asta nu-l facea sa nu se tina de prostiile caracteristice varstei si sa o mai dea in bara uneori. Atunci cand simte ca greseste, face orice sa isi repare greseala, sau….uita. J Aparent, pentru ca il macina teribil chestiile astea marunte si chiar ii pasa de parerea oamenilor din jur – oamenilor care lui ii sunt dragi, acei oameni care conteaza.

Era sa uit sa va spun cat poate fi de incapatanat Mihai al nostru. Daca-si pune le ceva in cap, apoi sa nu te puna Sfintii sa incerci sa-i scoti ideea aia din minte pentru ca nu vei reusi nici intr-o mie de ani.

Asa e el, e Mihai al nostru si nu vrem sa-l schimbam cu nimic. E simplu si desi de mic copil oamenii i-au atribuit “fite” , ii voi contrazice cu vehementa, iar cei care il cunosc cu adevarat  imi vor da dreptate.

PS: in curand voi primi si o poza din frageda-i pruncie, care va fi postata cat de repede posibil.

Mi-e dor… si acum ma gandesc la trecut, insa mi-e dor de viitorul ce-ar fi putut sa vina. Mi-e dor de ce mi-a fost odata dor, mi-e dor de cum mi-era dor si cum asteptam sa-mi fie. Mi-e dor sa ma doara burta de la atata ras. Mi-e dor de anul intai de facultate,  mi-e dor de planurile si visele impartite la 3 noaptea in camin. Mi-e dor de plimbarile nocturne si nu mi-e dor doar de atat. Mi-e dor sa-mi caut telefonul, mi-e dor sa nu-l uit in geanta, mi-e dor sa am motiv sa ma intereseze sa il scot de pe silent. Mi-e dor sa ma intreb cum va fi vara, mi-e dor de vremea cand faceam planuri in doi, mi-e dor sa nu mai fac nimic pe ultima suta demetri, dar totusi mi-e dor de-o petrecere nebuna in stil american sau de-un film siropos. Mi-e dor de vremea cand glumeam despre casatorie, mi-e dor de majorate, mi-e dor sa fim mai mult de 3 persoane (si acelea indecise) care stiu sa se distreze. Mi-e dor de prieteni noi care sa fie ceea ce par a fi….mi-e dor de oamenii pe care i-am lasat in urma, mi-e dor sa nu conteze brandurile, mi-e dor de-un strans de mana fara interes. Mi-e dor sa fiu impresionata, mi-e dor de visele pe care le aveam odata, de gandirea pe care intre timp am lasat-o uitarii, de cainele meu maidanez, de bucuria pe care o aveam cand infloreau liliecii sau de un buchet de frezii fara un motiv anume. Mi-e dor de ordine si disciplina, la fel cum mi-e dor de haosul constient din 402. Mi-e dor sa actionez fara sa gandesc si mi-e dor sa nu fiu judecata. Si toate astea pentru ca…sunt om si-o recunosc.

O viata am fost printre cei dintai. Incepand cu anii in care doamna educatioare ma lauda parintilor, iar la serbari primeam intotdeauna rolurile cele mai importante, continuand cu anii generalei, cand doamna invatatoare ii spunea mamei inca de prin clasa a doua cat talent ascund, urmata de doamnele diriginte(pentru ca am avut vreo 3 in timpul generalei), care fiecare isi dadea cu parerea despre propria-mi persoana, laudandu-ma in fata alor mei. A urmat liceul si acolo a fost la fel, doar ca dupa 8 ani, dintre care 7 am fost cea din fruntea clasei la festivitati, trasand cu glorie linia de final de generala cu media 10 la finalul clasei a 8-a, a urmat prapastia. Si-am nimerit intr-o clasa cum nu prea intalnesti la orice pas. Eram numai unul si unul acolo. Si in liceu am avut cateva reusite, cateva momente de glorie in care am simtit ca le-am dat parintilor mei motive de mandrie cu odorul lor, insa aici eram mereu in primii 5, nu cea dintai. Pentru mine nu asta era prioritar, insa se citea pe fata alor mei o urma de regret. Nu mai eram fata de odinioara, nu mai invatam atat de mult. De ce? Descopeream lucruri noi, vroiam sa gust din toate cate putin si mereu aveam limitele bine stabilite, insa…insa invatatura nu mai era pe planul 1 intotdeauna. Nu-mi pasa, atata timp cat eram inca acolo unde trebuia, atata timp cat imi mentineam nivelul. Am mers si pe la olimpiada nationala, dar…la romana. Nu la matematica, cum poate le-ar fi placut mai mult alor mei….nu alocam atata timp calculelor, pentru ca nu ma atrageau, pentru ca intotdeauna preferam sa “ma descurc” si sa invat doar cat era nevoie. M-au impins din spate, m-au sustinut si m-au sfatuit cu sfaturi peste mii de sfaturi si incurajari, insa NU asta era directia mea. Nu-mi doream incurajari inspre o directie pe care nu aveam de gand sa o fructific, pentru ca natura m-a lasat cu darul de-a fructifica altceva. Intotdeuana auzeam “invata la matematica, la romana te descurci tu”. Un 10 la romana, engleza, franceza, nu valora mai nimic cand il puneam pe tava, insa cand era vorba de matematica, era supremitatea absoluta, meritam premii si cadouri. De la un moment dat s-a creat o obisnuinta si un fel de pact tacut intre cele doua tabere (eu vs parinti):  atata timp cat erau rezultate satisfacatoare si ma mentineam inre primii in clasa, era in regula sa “ma descurc” cum stiu, insa sa nu care cumva sa fie chemati la scoala pentru vreo boacana de-a mea. De prin clasa a 11-a am laut hotararea ca-i musai musai sa fiu studenta la arhitectura. Prin urmare, m-am apucat de desenat. Doi ani am auzit vesnica intrebare ” cat mai ai de desenat?”, sau “cum a  fost la ore? ce calificativ ai luat?”. Talentul la desen liber n-a fost tocmai un atuu, insa am trecut de la “printre primii”, la un fel de “mediocritate avansata”, daca pot sa o numesc asa. Sfaturi, certuri, indrumari si simteam ca ii dezamagesc din ce in ce mai tare. Imi doream ca “data viitoare” sa fie altfel, sa le arat ca pot mai mult, insa desenul e subiectiv si ma intorceam suparata de multe ori de la ore: o data pentru ca stiam ca nu am reusit sa-mi duc la capat planul maret, iar pe de alta parte pentru ca vroiam ca asteptarile sa nu mai fie atat de mari. De la un moment dat, am incercat sa nu mai reactionez, sa tac si sa imi vad in continuare de desenele mele, singurul meu obiectiv era sa fiu studenta la arhitectura. Cu dezamagiri sau fara, uite-ma studenta. Ca nu-s printre primii e o decizie pe care am luat-o de la bun inceput. Insa abia acum am simtit cu adevarat ca i-am dezamagit. Am vrut sa inteleaga ce-mi doresc cu adevarat sa fac, am vrut sa nu mai pun facultatea pe planul 1, am si gresit, mi-am luat palmile de care aveam nevoie, insa dezamagirea-i tot mai mare in ochii lor. Au inceput comparatiile, lucru pe care nu il inteleageam niciodata la alti parinti. Tocmai pentru ca de multe ori eram un termen de comparatie, desi nu-mi placea, nu ma facea sa ma simt mai bine data drept exemplu. Nici acum nu le inteleg, pentru ca nu ajuta deloc, ba chiar inrautatesc si mai tare situatia.  Si nu inteleg de ce dupa 20 de ani acum si-au dat  seama ca e un moment prielnic de comaprat si de dat alte exemple. Nu sunt tocmai copilul model pe care si l-au conturat in minte, desi “mi s-a oferit tot” si nu neg asta, ba chiar ma consider foarte norocoasa pentru toate, insa pot sa ii fac sa fie mandri de mine si altfel, doar sa ma lase sa le arat. Am directia mea, am felul meu in care am de gand sa imi conturez viata si sunt sigura ca sunt destul de cu picioarele pe pamant incat sa nu ma las purtata de valurile tineretii, asa cum au impresia. Imi voi termina facultatea, pentru ca e ceva ce mi-am dorit foarte mult sa fac, pentru ca nu mi-as fi inchipuit sa studiez la un alt nivel, insa voi fi printre primii doar acolo unde voi simti ca facultatea e un factor important in buna desfasurare a  planului meu. Nu vreau sa ma stradui sa excelez la anumite materii subiective, doar pentru note, fortandu-ma sa intru in gratiile anumitor profesori, ci vreau sa-mi conturez stilul meu de a construi, de a amenaja, de a da solutii. Voi lua ce vad mai bun de la fiecare si fie ca ma voi lupta cu morile de vant, nu ma voi da batuta si nu, nu voi fi prima, doar de dragul acelei piramide. Voi face cum cred si imi pare rau ca va voi dezamagi, insa la final, sper ca satisfactiile vor fi mai mari decat taote dezamagirile de-a lungul vremii. Cu diploma in mana si fara un nume, poti sa mergi sa o folosesti pe post de hartie igienica. Insa cu aceeasi diploma, cu o reclama potrivita plasata in locul potrivit, lucrurile frumoase la care am visat pe bancile facultatii se vor putea materializa. Iar atunci va veti da seama ca nu am pierdut timpul degeaba.

Sa va povestesc despre colega mea de camera. Una dintre ele, ca de celelalte doua stiam de printr-a noua ca-s sarite de pe fix ca subsemnata. Nu degeaba ne-am imprieteneit. Asadar, revenind la Adriana, ca asa se intituleaza persoana-n cauza, cea despre care incerc sa incropesc un post, a “cadorist-o” Domnu’ cu 3 colege de camera….cum n-a gandit ca va intalni pe bancile facultatii. Un prim impact, o strangere de mana, o prezentare , un schimb de numere de telefon si….”Unde-i Adriana?” . Mai dadeam de ea din greseala, cand pur si simplu nu cred ca mai gasea activitati care sa o tina departe de camera 402. Mai rarut, ca-i mai dragut….dar pe parcurs, incet, incet ne-am impreietenit. Si-am corupt-o pe a noastra Adriana. Si-am corupt-o bine, ca venea cu pofta de vin cu scortisoara, venea de la cursuri si se arunca in pat, statea cu laptopul in brate ore-n sir la filme, ca nu mai stiam cum s-o readucem la normalitate ). Acum Adriana era de-a noastra. Si ne deghizam si ne machiam si ne masuram valeitatile actoricesti in scenete in timpul sesiunii si cate si mai cate prostii. Si-am aflat ca Adriana noastra are planuri mari de viitor: Vrea sa construiasca un satelit! Cum l-a construi, numai bunul Dumnezeu o stie, ca pana atunci mai are de luat ceva restante. Eh….se pune si pe invatat, se-nchide-n camera si…..sta pe net. )  In momentele ei sclipitoare de “dezlegare la povesti” (caci trebuie sa mentionez ca nu erau tare dese) am aflat ca are-n gand sa : “nu se casatoreasca niciodata” sa ” nu aiba prieten” si daca indrazneam sa o contrazicem ne repezea “o sa vedeti voi ca am asa o sa fie cum zic eu”. Asta-i arma ei de aparare, cu care ne-mbrobodeste  zi de zi. Stie ca n-o credem, rade si incearca sa ne convinga-n continuare. Vai! Si cat astept perioada aia cand a fi lovita-n cap de Cupidon si i se vor da planurile peste cap si, si, si…voi putea-ntr-un final sa zic :”ti-am zis eu!” HA! Si cand va veni perioada aia… o voi cita la fiecare ocazie sa-i amintesc ce prostii debita in primul an de facultate.

Adriana corupta. face 1

Adriana cumintica.  face 2

Adriana noastra are tot felul de idei: acum merge la solar si slabeste si slabeste si slabeste si nu se mai opreste. Si merge la bazin de la 8 dimineata si iar se culca devreme si fuge prin parcuri si joaca volei si merge la baschet si merge la toate cursurile si asculta muzica crestina si fredoneaza “talentuos” prin camera. Si Adriana nu ne mai face rost de sistemul audio care ne-a adus pe cap si-o amenda-n anul asta, tocmai in momentul nostru de glorie pe Angels al lui Robbie Williams. Si-a venit politia si Adriana a scapat si noi am mers si ne-am legitimat. Si-acum nu mai avem sistem, si Adriana nu mai gusta vin cu scortisoara si fuge acasa in fiecare weekend.  Si-am recuperat-o iar, obligand-o sa joace “cati pasi imi dai regina” la miezul noptii si “un doi trei la perete stai!”. Si ne-a marturisit  “cat o enervam cand o trezim la 2 noaptea cu rasete isterice”, dar a recunoscut ca “e pustiu fara noi in camera”.

Are farmecul ei aparte cand vorbeste tareeeeeee la telefon si cand merge la “Hodin” aka Huedin cu accentul sau inconfundabil si cand isi propune ” ma scol la dimineata”, expresie pe care numai de la ea o stiu si-o remarc de fiecare data. Acum vrea aparat foto “sa se faca si ea artista”, ca n-are nico parte artistica. Nu stie “nici desena, nici canta, nici scrie, nici dansa…nu stie nimica”, nici la mate nu ii buna “Ha! Am restante!”, dar e pliiiiiiiina de energie si idei. Inainte sa mearga-n gara sa prinda trenu’, ca unul l-a pierdut pe azi, a dat o maxima “Baietii zic ca nu inteleg fetele. Da stii care-i pb? ca nici fetele nu stiu ce vreau. Api de unde sa stie saracii baiaeti?” )) Adevar graieste fata noastra.

Gata postu’ si-ar mai fi cate-n luna si in stele de zis, da’ se grabeste sa prinda trenu’ si vreau sa-i vad reactia cand citeste randurile astea.

P.S.: reactia? ” Am zburat la gara de-aci!”

Asadar…cand isi gaseste Adriana prieten? Sariti ca la pariuri )

Inainte de fiecare post nou, am in minte cel putin vreo 5 subiecte de povestit. Ajung in fata laptopului si ….nu mai stiu nimic din ce am avut de gand sa-nsir. Asadar, de aceasta data mi s-a intamplat la fel: vroiam sa scriu de HiMan, dar las asta pentru un post urmator, cand voi avea si o poza atasata. Am vrut sa scriu despre viata la camin, despre colegul nostru Pomp de la 5, care mereu ne face sa radem si care e mereu aici cu telefonul, sa filmeze toate prostiile pe care le facem. Am mai vrut sa va povestesc de colegele mele de camera, care mai nou sunt Parasute (s-au inscris la parasutism si planorism). Ce-o fi in capul lor? Eu oricum, chiar daca le zic de ‘enshpe mii de ori pe zi ca-s nebune, le apreciez curajul. Am mai vrut sa scriu despre oamenii care nu stiu sa mai guste din viata de club, dupa aplicarea unei noi legi in monitorul oficial. Mai aveam in plan sa scriu despre mine si ce s-a intamplat cu distractia in club. De ce odinioara ma distram atat de bine, incat nu imi pasa de nimic si intotdeauna vroiam sa stau cat mai mult, sa nu pierd nimic, ca continui sa dansez cu ochii inchisi pana la epuizare? De ce acum nu e la fel? Sa fie o schimbare la mine? La ceilalti? Obisnuinta? Aseara, mai bine-zis azi-noaptea, cand m-am intors de la o petrecere foarte reusita din Club Midi, unde invitata de onoare a fost Tania Vulcano, stateam pe marginea patului si ma intrebam “ce se intampla?” De ce nu ma simteam ca altadata? De ce distractia nu mai e la fel? Deja eram nervoasa ca nu gasesc raspunsuri si-mi exprimam ideile cu voce tare. Ba chiar am inceput sa-mi intreb prietenele despre fenomenul asta, sa stiu daca-s singura-n problema, ori daca suntem mai multe? M-am linistit…imi dadeau dreptate, dar nu-mi dadeau raspunsuri. Am mai meditat putin…m-am uitat la poze si mi s-a aprins un beculet. Imi placea sa merg la mare, la evenimente, pentru ca nu cunosteam pe nimeni si nu imi pasa de nimic. Imi placea mult mai mult in Midi atunci cand eram “incepatoare” si cand lumea de la noi de-acasa n-avea treaba cu tipul asta de distractie. Eram printre straini, pe care totusi ii consideram ca fiind o mare familie. Acum…s-a umplut de lume, lume cu impresii, care te analizeaza din cap pana in picioare, iti masoara pasii si se intereseaza cu cine ai mai vorbit, pe cine mai cunosti, incearca sa ti se bage pe sub piele, sau incearca sa demonstreze ca-s mai tari si-si dau ochii peste cap c-o apa plata-n mana. Un fel de afirmatie…”ce stii tu?Imi curge sange-albastru-n vene,da?”. Oameni care se dau de-a locului, chiar daca e prima oara cand calca intr-un asemenea loc, oameni pentru care restul oamenilor sunt penali si simt nevoia sa-si arunce-o masca de superioritate si sa se tina stras de-o apa plata. Nu o data, de doua, trei ori, ci…de fiecare data, iar daca nu, prefera sa stea acasa. Muzica e doar o scuza. Am ajuns sa rabd setea, de groaza sa nu-mi iau apa, am ajuns sa evit sa ma desfasor in voie, pentru ca nu-mi plac comentariile. Poate sariti cu sfaturi de genu’ :”Nu trebuie sa-ti pese ce cred ceilalti!” No shit! Nu-mi pasa…dar totusi n-am cum sa evit autocontrolul la interceptarea unei analize scurte si-a unei priviri intepatoare. Ignoranta…da? Da, desigur, dar atrage dupa sine autocontrolul, fara sa vreau.

In concluzie….iubesc cluburile in care sunt doar cunoscutii de care mi-e drag sa ma-nconjor si nu alt fel de “impresari”. Iubeam sa ma distrez cand nu aveam de salutat atat de multa lume intr-o seara si cand intalneam oameni prietenosi, pe care-i vedeam pentru prima data si-mi zambeau si ma-ndemnau la dans. Inca merg cu placere la evenimente, inca astept cu nerabdare 1 Mai…inca mai sper la o distractie fara “imrpesii” pe Kudos si in Midi. Ne revedem vinerea viitoare, la Troy Pierce, nu-i asa?

P.S. : multumim Psaico pentru pozele reusite de la fiecare event marca Midi.