O viata am fost printre cei dintai. Incepand cu anii in care doamna educatioare ma lauda parintilor, iar la serbari primeam intotdeauna rolurile cele mai importante, continuand cu anii generalei, cand doamna invatatoare ii spunea mamei inca de prin clasa a doua cat talent ascund, urmata de doamnele diriginte(pentru ca am avut vreo 3 in timpul generalei), care fiecare isi dadea cu parerea despre propria-mi persoana, laudandu-ma in fata alor mei. A urmat liceul si acolo a fost la fel, doar ca dupa 8 ani, dintre care 7 am fost cea din fruntea clasei la festivitati, trasand cu glorie linia de final de generala cu media 10 la finalul clasei a 8-a, a urmat prapastia. Si-am nimerit intr-o clasa cum nu prea intalnesti la orice pas. Eram numai unul si unul acolo. Si in liceu am avut cateva reusite, cateva momente de glorie in care am simtit ca le-am dat parintilor mei motive de mandrie cu odorul lor, insa aici eram mereu in primii 5, nu cea dintai. Pentru mine nu asta era prioritar, insa se citea pe fata alor mei o urma de regret. Nu mai eram fata de odinioara, nu mai invatam atat de mult. De ce? Descopeream lucruri noi, vroiam sa gust din toate cate putin si mereu aveam limitele bine stabilite, insa…insa invatatura nu mai era pe planul 1 intotdeauna. Nu-mi pasa, atata timp cat eram inca acolo unde trebuia, atata timp cat imi mentineam nivelul. Am mers si pe la olimpiada nationala, dar…la romana. Nu la matematica, cum poate le-ar fi placut mai mult alor mei….nu alocam atata timp calculelor, pentru ca nu ma atrageau, pentru ca intotdeauna preferam sa “ma descurc” si sa invat doar cat era nevoie. M-au impins din spate, m-au sustinut si m-au sfatuit cu sfaturi peste mii de sfaturi si incurajari, insa NU asta era directia mea. Nu-mi doream incurajari inspre o directie pe care nu aveam de gand sa o fructific, pentru ca natura m-a lasat cu darul de-a fructifica altceva. Intotdeuana auzeam “invata la matematica, la romana te descurci tu”. Un 10 la romana, engleza, franceza, nu valora mai nimic cand il puneam pe tava, insa cand era vorba de matematica, era supremitatea absoluta, meritam premii si cadouri. De la un moment dat s-a creat o obisnuinta si un fel de pact tacut intre cele doua tabere (eu vs parinti):  atata timp cat erau rezultate satisfacatoare si ma mentineam inre primii in clasa, era in regula sa “ma descurc” cum stiu, insa sa nu care cumva sa fie chemati la scoala pentru vreo boacana de-a mea. De prin clasa a 11-a am laut hotararea ca-i musai musai sa fiu studenta la arhitectura. Prin urmare, m-am apucat de desenat. Doi ani am auzit vesnica intrebare ” cat mai ai de desenat?”, sau “cum a  fost la ore? ce calificativ ai luat?”. Talentul la desen liber n-a fost tocmai un atuu, insa am trecut de la “printre primii”, la un fel de “mediocritate avansata”, daca pot sa o numesc asa. Sfaturi, certuri, indrumari si simteam ca ii dezamagesc din ce in ce mai tare. Imi doream ca “data viitoare” sa fie altfel, sa le arat ca pot mai mult, insa desenul e subiectiv si ma intorceam suparata de multe ori de la ore: o data pentru ca stiam ca nu am reusit sa-mi duc la capat planul maret, iar pe de alta parte pentru ca vroiam ca asteptarile sa nu mai fie atat de mari. De la un moment dat, am incercat sa nu mai reactionez, sa tac si sa imi vad in continuare de desenele mele, singurul meu obiectiv era sa fiu studenta la arhitectura. Cu dezamagiri sau fara, uite-ma studenta. Ca nu-s printre primii e o decizie pe care am luat-o de la bun inceput. Insa abia acum am simtit cu adevarat ca i-am dezamagit. Am vrut sa inteleaga ce-mi doresc cu adevarat sa fac, am vrut sa nu mai pun facultatea pe planul 1, am si gresit, mi-am luat palmile de care aveam nevoie, insa dezamagirea-i tot mai mare in ochii lor. Au inceput comparatiile, lucru pe care nu il inteleageam niciodata la alti parinti. Tocmai pentru ca de multe ori eram un termen de comparatie, desi nu-mi placea, nu ma facea sa ma simt mai bine data drept exemplu. Nici acum nu le inteleg, pentru ca nu ajuta deloc, ba chiar inrautatesc si mai tare situatia.  Si nu inteleg de ce dupa 20 de ani acum si-au dat  seama ca e un moment prielnic de comaprat si de dat alte exemple. Nu sunt tocmai copilul model pe care si l-au conturat in minte, desi “mi s-a oferit tot” si nu neg asta, ba chiar ma consider foarte norocoasa pentru toate, insa pot sa ii fac sa fie mandri de mine si altfel, doar sa ma lase sa le arat. Am directia mea, am felul meu in care am de gand sa imi conturez viata si sunt sigura ca sunt destul de cu picioarele pe pamant incat sa nu ma las purtata de valurile tineretii, asa cum au impresia. Imi voi termina facultatea, pentru ca e ceva ce mi-am dorit foarte mult sa fac, pentru ca nu mi-as fi inchipuit sa studiez la un alt nivel, insa voi fi printre primii doar acolo unde voi simti ca facultatea e un factor important in buna desfasurare a  planului meu. Nu vreau sa ma stradui sa excelez la anumite materii subiective, doar pentru note, fortandu-ma sa intru in gratiile anumitor profesori, ci vreau sa-mi conturez stilul meu de a construi, de a amenaja, de a da solutii. Voi lua ce vad mai bun de la fiecare si fie ca ma voi lupta cu morile de vant, nu ma voi da batuta si nu, nu voi fi prima, doar de dragul acelei piramide. Voi face cum cred si imi pare rau ca va voi dezamagi, insa la final, sper ca satisfactiile vor fi mai mari decat taote dezamagirile de-a lungul vremii. Cu diploma in mana si fara un nume, poti sa mergi sa o folosesti pe post de hartie igienica. Insa cu aceeasi diploma, cu o reclama potrivita plasata in locul potrivit, lucrurile frumoase la care am visat pe bancile facultatii se vor putea materializa. Iar atunci va veti da seama ca nu am pierdut timpul degeaba.