Si-mi place sa visez, atat de tare, incat uneori ma surprind intr-o lume paralela, stand intr-un loc plin, in care parca nu cunosc pe nimeni. Si-mi place atat de mult uneori sa fiu singura, incat daca mi-ai da un cer senin, un soare si o umbrela, m-as uita acolo. Nopatea as privi stelele, le-as numara si-as construi din ele…m-as imbraca-n nisip si as fi fericita, acolo pe malul marii, uitata de lume. N-as cauta nicio prezenta in jur, m-ar obosi sa aud voci sau pasi pe nisip. Mi-as pastra hamacul peste apa si cerul deasupra, doar pentru mine. Probabil as uita si de foame; m-as hrani cu vise si probabil intr-un final voi invata sa ma trezesc de placere dimineata. Ori poate nu voi adormi; voi cadea intr-o stare latenta de visare, o stare care-mi va provoca prea multa agitatie in viitorul ce va urma. Dar nu…aparent imi voi impatura gandurile, le voi alinia, sorta si arunca pe cele care nu imi trebuiesc. Le voi pastra intr-un spatiu special pe cele care merita, iar restul….vor trece pe langa mine, nereusid sa ma atinga in niciun fel. Si-am sa ma cufund in linistea asta pana am sa simt ca trebuie sa zbier, iar cand o voi face, va rasuna atat de tare, incat mainile puse peste urechi nu vor fi de folos. Ma vei auzi din orice colt al lumii, cu aceeasi forta si aceeasi intensitate. Atunci…imi voi lasa deoparte visele si le voi materializa. Incet, usor, pe rand, unul cate unul. Atunci imi voi parasi hamacul, dar voi lua cu mine cerul cu stele, si soarele pe timp de ploaie. Marea o voi lasa acolo, sa am la ce sa ma intorc, iar cand voi reveni, hamacul meu va fi o amintire, un pas in fata, ramas in trecut. Si-am sa zambesc din nou, dar pasii mei pe nisip nu vor fi singurii…iar locul hamacului va fi privit de mai multe perechi de ochi, insa doar ochii mei vor putea simti puterea revederii. Si-am sa ma simt atat de bine, iar marea ma va primi la fel de fiecare data, norii vor descoperi cerul, stelele se vor aranja pentru mine…iar eu voi fi alta, dar mereu aceeasi.