Linkul de mai jos va conduce spre adevarul din noaptea cand i-am pierdut pe Ovidiu Milas si pe Iancu Oarga.

http://www.automatica-utcn.com/truth.rtf

Uneori ma-ntreb unde ma-ndrept si de ce-am ajuns aici. Alteori, lumea-mi da o palma si ma-ntoarce din drum. Cateodata-mi vine sa-mi iau lumea-n cap si sa fug departe cu ea. Sunt momente cand vreau sa strig de fericire si nu ma opresc din visare. Chiar asa… cu ochii deschisi.

Acum, imi pun semne de intrabare…acum totul e atat de neinsemnat, totul se leaga de un fir de ata straveziu, care sta sa se rupa-n orice clipa. Acum mi-e teama si constientizez mai mult ca niciodata ca e atat de greu, dar totodata atat de simplu sa-ti iei la revedere. Fara sa-ti dai seama, viata ti se scurge printre degete, lupta pentru o identitate valoroasa nu-si merita efortul, nu-si merta energia consumata.

Nu ma-ntreb “de ce?” E o-ntrebare stupida. Stiu doar ca cineva a luat hotararea in numele lor, ca asta le era destinul…ca lacrimile nu schimba o soarta, dar ca “Adio” e prea greu de spus si doare prea tare. N-am vrut s-accept, n-am vrut sacred, am vrut sa merg acolo sa-i caut, sa-i gasesc, am vrut doar sa am speranta, pentru ca era tot ce-mi ramasese. Nu se putea sa nu fie gasiti, trebuiau sa fie in viata, sleiti de puteri pe mal, trebuiau sa fie acolo, sa mai rada de “valeitatile mele artistice”, sau sa-mi mai defecteze ceva la masina. Trebuia sa ne intalnim peste 9 ani (ca deja un an aproape trecuse de la terminarea liceului) si sa ne impartasim amintirile din spatele clasei. Ovidiu, Mili al nostru, mereu imbracat la 4 ace, mereu ii admiram ba paltonul, ba camasa, ba pantalonii la orele de matematica. Avea intotdeauna pixul de care aveam nevoie la lucrari, un caiet ingrijit si ordonat din care copiam cu drag, in care le gaseam pe toate la locul lor. Mi-e greu sa cred ca i-am dus o lumanare si c-am fost nevoita sa privesc o poza…pentru ca asta a mai ramas.

Pe Iancu nu l-am cunoscut atat de aproape, dar tangentele pe care le-am avut, m-au facut sa-l indragesc din start. Radea mereu, era plin de viata si de glume… Ti-era mai mare dragul sa stai in preajma lui. Vroiam sa fie doar niste prime “tangente”, nu si ultimele.

Pozele lor, asezate in camiinul 7, candelele din fata lor, omeni intunecati, linistea apasatoare care ne inconjura si o tristete prin care nu credeam ca am sa trec vreodata, m-au obligat sa imi iau ramas bun. Azi inca mai speram…desi poate era-n zadar. Vroiam sa se intample minunea, sa ne joace o festa si s-apara ca eroii razand de noi, prostii care ne faceam griji degeaba. Azi…s-a confirmat ca nu mai am de ce sa sper, azi mi-a murit speranta. Azi…nu mai vreau sa cred. Autoritati inutile, presa apasatoare, durere…o zi-ntunecata, cu un soare crud, care ne rade-n fata. Un accident stupid, o prietenie adevarata si-un ocean de lacrimi.

Vom merge mai departe, pentru ca nu avem incotro, vom invata din exemplele ce ne-au lovit pe neasteptate, vom pleca fruntea ca mai apoi sa o putem ridica utiandu-ne la cer. De acolo, ne vor spune sa nu plangem, ne vor zambi si vom sti cu sunt impreuna intr-o lume mai buna.

Imi iau ramas bun….Trebuie! sa o fac, dar asta nu-i alunga din mintea mea, ii voi pastra mereu acolo si-mi voi aminti mereu cu mult drag si numai cu vorbe bune de doua personae dragi : Milas Ovidiu, Iancu Oarga.

Dureros Adio! Odihniti-va in pace si zambiti-ne de sus!