Semne de intrebare care se insira in fata ochilor tai ca un sir nemarginit de soldati aliniati. Uneori, in viata e mai bine sa fii nestiutor, sa ramai inchis intre o mana de oameni, un oras modest si casa ta de mic copil.

Pe masura ce inaintezi in varsta si incepi sa strangi din ce in ce mai multe maini, sa reti tot mai multe nume, cauti sa cunosti locatii noi pe harta, incerci sa-ti dai seama ca orasul ti-a ramas in urma si cauti unul tot mai mare si mai agitat. Ei bine, odata cu evolutia asta (pentru ca, Da!, sunt sigura ca fiecare dintre voi considerati ca nu ati stat pe loc), vin si multele semne de intrebare, apare nesiguranta si din ce in ce mai multe dezamagiri. Realizezi ca sentimentele sunt doar acelea pe care le-ai cunoscut in copilarie si ca pana si cei mai vechi prieteni se schimba si uita de ele, te lovesti de pareri care vor sa te tina pe loc, de rautati care se ofera gratuit la orice colt, doar pentru a-ti smulge licarul din priviri. Inaintezi cu fruntea sus si-ti spui ca a fost doar o zi mai proasta. Sau poate o luna, ori un an, dar ca toate isi vor reveni la cursul normal. Astepti oamenii aceia in care credeai, muncesti si speri in lucruri bune, vrei sa crezi ca lumea asta nu e chiar atat de urata cum se vede la televizor. In zadar atata chin, e doar o iluzie care te ajuta sa vezi ziua de maine intr-un alt fel. Te face sa crezi ca azi a trecut asa, dar ca maine va fi altfel, o zi insorita pe timp de ploaie. Munca, teluri atinse, prestigiu, insa fericirea unde ne e? Ori traim dupa sintagma “cumparam fericirea de pe eBay”? Altfel e destul de greu sa o atingi, pentru ca daca vrei sa faci ceva, in fiecare zi vor axista cei care se preocupa mai degraba de betele roatelor altora, decat de avansarea in propriile proiecte. Auzi atat de multe neadevaruri intr-un timp atat de scurt, primesti atat de multe palme si realizezi ca doar atunci cand esti de folos, contezi, incat stai sa te intrebi care sunt reperele tale…dupa ce ar trebui sa te ghidezi? Oare cat la suta dintre toate complimente vin natural si oare ce genereaza atata rautate?

M-am saturat sa vad in jurul meu doar copii ale lucrurilor care par in trend, m-am saturat de oamenii care nu hotarasc pentru ei, ci pentru mersul societatii, la fel cum m-am saturat de falsele socializari si aspiratii inalte de pe urma altor nume. Intotdeauna am ales sa spun lucrurilor pe nume, insa azi mi-e mai greu ca oricand sa fac asta, pentru ca am realizat ca uneori e indicat sa taci, sa rabzi si sa incerci sa faci compromisuri. Insa ma intreb…la ce bun sa ne jucam rolurile cu atata iscusinta? De ce nu am putea sa ne intalnim pe scena vietii fara sa interpretam vreun rol? Ne e teama ca vom fi judecati? Ne e teama ca cel ce va continua actoria va avea mai mult de castigat decat noi? Pentru ca vom cadea in extrema in care scopul nostru va fi demascarea actorilor, urmata de depresia de dupa pentru ca nu vom reusi sa dam toate mastile la o parte? Pentru ca…e mai convenabil sa continuam in felul acesta, ne e mai usor sa tratam totul ca o simpla piesa de teatru.

Intotdeauna am sperat ca voi fi eu cea care va reusi sa schimbe ceva in sensul asta, am trait cu siguranta ca voi fi mereu inconjurata de oameni care-si vor dori acelasi lucru, care nu se complac in existenta lor de zi cu zi…insa ma apuc de lectii de actorie, ca mi-e vremea sa las visele de copil pentru cei din urma.