Proaspat intoarsa dintr-o minivacanta de ski, de la Arieseni, ma simt nevoita sa va impartasesc cam ce-am vazut, facut pe-acolo. Activitate de baza:ski. Alte activitati: mancat, dormit si mai ales privit si admirat. Pe langa splendoarea locului, am mai vazut printre brazi, coborand pe partii si altfel de splendori: si-anume mult prea-slavitele pitzipoance! La naiba! Nici pe partie n-am scapat de ele. Ele razbat oricunde si oricand si se fac remarcate in orice conditii meteo(fie cold galben, portocaliu sau rosu). Ele vor fi intotdeauna cu vreo 3 piese de vestimentatie in minus, oricat de-n minus e starea vremii. Vara, ele sunt cele care uita ca auin garderoba si altceva decat lenjeria intima si costumul de baie, iar iarna…le ingheata curu-n pantaloni. Pardon!hotpants. Asadar, am trait s-o vad si pe asta: tanti pitzi-n hotpants la ski. Si de ce tanti? Pai…ca domnisoara sigur nu era, doamna nici asa….de batrana, era pe la mijlocul vietii. Prin urmare:tanti! Una bucata persoana de gen feminin, blondul nu lipsea, dar coafura nu rezista din cauza viscolului de afara (nu cred ca folosea fixativul potrivit), o geaca de primavara, cu vedere la buric si nelipsitii hotpants! Stiu: e fashion, se poarta, lumea a innebunit de tot si a uitat de jeansi si alte tipuri de pantaloni:  e vremea pentru hotpants! Bine, bine….dar pana si pe partie ma intoxicati cu ei? Domnisoarelor, doamnelor, stimate lady si-alte tanti: opriti-va o clipa si lasati moda sa-si urmeze cursul firesc, nu incercati sa o duceti acolo unde nu-i e locul. Fashion pe partie? Pai ia-ti un costum de ski iesit din comun, o caciula groasa, dar simpatica si go for it! Doar ai venit sa skiezi, nu? Si pe urma poate mai vrei sa scoti nasul in lume, nu sa stai in casa cu batistele langa tine si inconjurata de ceaiuri si medicamente. Am uitt sa mentionez, ca tanti asta si-a tras si-un instructor frumusel, ca poate-poate o invata ceva(si printre altele, sa si skieze). Hai sa o las deoparte p-aceasta tanti pitzi si sa trec la alte aparitii din rasa ei pe-aceasta partie. Am observat ca o pitzi veritabila nu se lasa intimidata de starea vremii, uitand cu desavarsire pentru ce s-au inventat caciulile, nu-si acopera machiajul cu ochelari de protectie, urechiusele-nghetate rezista la cantitatea de haur atarnatoare, unghiutele insa, trebuie protejate, iar cat despre socializare: au grija sa fie auzite si sa rada cat mai colorat, sa poata fi reperate din orice colt al partiei. Am vazut de toate. Stand la coada la teleschi: una striga amuzata catre celalata: “Hai fata s-o sunam pe Adina sa-i facem ciuda!” cealalta:”nu, fata! stau sa ajungem sus si o sunam de acolo!”.  Si ajunse acolo, si-au exprimat bucuria-n strigate la telefon si salutari de pe partie, chiar si din partea “lui doamna mama lui adi”. Fetelor, sunteti cool enough cu ochisorii conturati pisiceste, cu rasul si glumele de suburbie si cu hauru’ din dotare la aexpozitie-n zapada. Betele sus, radeti, amuzati-va si partieeeeeeeeee! Doar ajungeti acasa, tre’ sa stie tot poporul ca ati invatat sa schiati…plus pozele cu boticu-n vant, bine hidratat si colorat din varful partiei, numai bune de postat pe Hi5, ca mai aveti un pic pana sa dati de FB. Asadar, fashion sau nu, I had quality time with my parents…and perfect winter days:ski and sun snd fun!

PS: zicea cineva ca scapam de pitzipoance si cocalari in 2012. Aveti rabdare!:)))

Azi…sau mai bine spus ieri, am avut parte de o intmplare care m-a facut sa-mi dau doua palmi si sa ma gandesc mai bine la viata. Cu greu trezita din somn pe la amiaz, inca vorbind urat la telefon din cauza discomfortului cauzat(aceala de a ma trezi), am resit sa fiu gata de iesit pe usa in aproximativ 15 minute. Mi-am rezolvat problemele, m-am reintors  in camera si am inceput sa-mi fac bagajul, ca doar urma sa ma intorc acasa… Pe la mijlocul actiunii, constat ca nu am mancat nimic de ieri (in cazul de fata alaltaieri, ca e trecut de 00.00) de pe la amiaz. Brusc si dintr-o data mi s-a facut foame, iar la insistentele prietenelor mele, muult mai infometate, am mers la cantina, ca toti studentii. Lucrurile au decurs normal, nu stiam ce sa ne alegem din “multitudinea” de sortimente disponibile si am continuat sa ne plangem de culoarea innegrita a cartofilor. Cu asta nu ne-am putut obisnui inca. Jumatate din ce am cumparat a ramas in tava, urmand sa o ducem pe banda transportoare. Intre timp, mai stateam la povesti, pentru ca ne era prea lene sa ne ridicam sa ne continuam activitatea. Apare langa noi un batranel, care foarte sfios si respectuos ne intreaba daca am terminat de mancat si daca ii dam voie sa ia el resturile. I-am intins tavile, si-a scos o geanta pe masa si am putut observa cum si-a sortat carnea intr-o punguta, cartofii in alta si sucul l-a pus separat. Tin sa precizez ca era un batranel ingrijit, curat si ca in geanta lui era ordine, toate bine aranjate si sortate. A zis: “carnea asta e buna pentru mai tarziu”, a golit-o in punguta, dupa care cu un bun-simt iesit din comun, ne-a dus el tavile pe banda, s-a intors, ne-a multumit si a plecat. Eu inca eram ins tare de soc si ma uitam ca o cretina dupa el, fixandu-l, fara sa-mi dau seama ca il fac sa se simta prost. A plecat, dar i-a ramas privirea pironita spre noi.  Instant mi s-au umplut ochii de lacrimi si am inceput sa ma gandesc la cat de nedreapta e viata uneori. Am umplut containere cu mancare stricata, pentru ca era prea multa si nu avea cine sa o manance…iar el? Abia astepta sa ii intinda cineva macar o bucata de paine. Sa-mi fie rusine! Sa ne fie rusine!

Pana nu de curand, I used to love people. De curand, I use to ignore them. Nu obisnuiam sa cred atat de tare in dezamagiri, la fel cum nu vroiam sa cred ca oamenii se schimba doar de dragul schimbarii. Si nu doar se schimba, dar lasa cu usurinta trecutul in urma, uita lucrurile spuse, uita de prietenii, uita de principii si se ghideaza doar dupa aparente. Aparente care nu demult erau injositoare, starneau rasul si dezgustul. Acum? Starnesc comentarii iubitoare si multe stelute online, multe declaratii de prietenii pe vecie si imbratisari si dragalasenii. Mi-e greata de o parte de oamenii care ma inconjoara, ori m-au inconjurat vreodata. Mi-e scarba de lumea in care fiecare traieste, nu cum il taie capul, nu cum se simte bine, nu pentru el, ci  pentru restul personajelor mondene. Lume  in care vrei sa crezi ca esti centru propriului tau Univers, dar nu faci altceva decat sa gravitezi in jurul altor centre, care la randul lor se vor a fi persoane de contact (varii contacte) cu nume sonore in societate. Asadar, se aduna mai multe astfel de persoane care au cunostinte diverse din multe “domenii de activitate”, una mai importanta ca cealalta si uita ca intr-o anumita perioada nu se suportau, uita ca toti prietenii lor de zi cu zi stiu asta, dar nu le mai pasa. Ei se aduna, se “imprietenesc” si isi formeaza o bula de sticla in care ei sunt cei mai cei dintre toti, traiesc acolo, dar in acelasi timp incearca sa epateze, sa iasa in evidenta cu fiecare ocazie, sa se impuna pe piata, asemenea unui brand care-ti iese in cale peste tot.  La un moment dat, vrei nu vrei, intervin tensiuni in acea bula si incepe sa fisureze. In prima faza, toate astea se intampla in interiorul ei si piere increderea intre oricare doi membri, pentru ca niciodata nu vor sti toti aceeasi varianta a unei povestiri. Cu toate astea, ridica fruntea si merg cu tarie inainte, pana in momentul crucial:spargearea. Atunci, toata tensiunea acumulata in interior, ia proportii uriase, se adauga picanteriile si se imprastie cu viteza luminii si cu o rautate care aminteste de relatiile dinaintea “prieteniei” formate-n bula. Iese o treaba urata, medaitizata puternic, dureroasa, dar mascata de actiuni multiple, generate de o rautate iesita din comun. Povesti? N-ai vrea sa auzi…te-ai speria. Iti juri ca bula aceea nu mai are cum sa se refaca vreodata,  dar sfatul meu e sa nu tragi concluzii pripite. Cand te astepti mai putin, se face rost de un lipici special, demn de filmele de vrajitorii, iar “vechile prietenii” se reinnoiesc. De aceasta data, puternic…insa bula va continua sa se sparga, sa improaste cu venin, apoi sa pluteasca din nou pe ape linistite. Mi-e greata de atata ipocrizie si minciuna, de atatia oameni care vorbesc cu pasiune si incredere despre un subiect, ca sa isi schimbe parerea radical in urmatoarele doua ore si sa uite tot. M-am saturat de atata machiaj de fatada, care ascunde atat de multe imperfectiuni, care la randul lor, in spatele frustrarilor personale sunt transformate in perfectiuni. Pana de curand asteptam noi reactii care sa ma amuze, dar se intampla atat de multe si atatea lucruri care mi-au starnit sila si repulsia de a mai asculta. Si totusi….i llive here. N-aveti decat sa traiti afundati in minciuni si plini de sine, ridicandu-va pe un piedestal imaginar, iar in loc de Coco Chanel, lasand miros de voma. You diserve that kind of life!

Cel mai recent post a fost “Ultimul pe 2009″, dar incepand de acum, cel mai recent post va fi “primul din 2010″. S-a stabilit o cifra-n data pentru urmatorii 10 ani, la fel cum s-a stabilit una in prefixul varstei mele, pentru aceeasi perioada delimitata de timp. Suntem copii, acei copii care cresc, iar atunci cand se privesc in oglinda se vad maturi la fiecare noua “infatisare” si au dreptate. Intr-o zi am fugit, iar de atunci nu ma pot opri din aceasta fuga continua, din acest joc de rol, pe care il neg si voi continua sa fac asta. Am inceput prin a culege o floare, care ma impingea spre altele, dar care in acelasi timp nu ma lasau sa ma mai intorc la coronitele impletite din papadii in copilarie. N-am intors capul inapoi decat o data. Nu-mi pare rau si sigur as face-o din nou, desi as vrea sa nu mai zgarie atat de tare spinii trandafirilor. Poate daca erau de la o florarie mai din centrul hartii, erau curatati de spini si atunci treceam peste partea asta…degeaba. Flori care nu se mai ofilesc, flori pe care inca le mai pastrez uscate, trandafiri carora inca li se mai vad urmele de spini, cu urmele de ADN in varf. O parte din frezii s-au uscat, iar o parte din ele pareau sa aiba mutatii si sa prezinte spini mari, iar ranile au fost mai adanci, s-au vindecat mai greu, dar a meritat fiecare intepatura. Ai crezut ca ma poti intoarce din drum, ai crezut ca sunt mereu acolo, te-am facut sa crezi ca poate ai dreptate. Dar cat despre tine? (cealalta persoana a 2-a) Cat despre tine….imi pare rau si vreau sa incetez din a-mi cere scuze, dar simt ca inca nu m-am revansat pentru cat am gresit. Mai sunt persoane ca destinatari a persoanei a doua in monologul meu ( desi un monolog se presupune a avea doar persoana intai). Nu mi-am gasit inca locul si nu stiu unde sa ma opresc…poate mi-as dori si niste zambile in buchet, ori poate as vrea sa plantez o floare sa stiu ca o sa supravietuiasca mai mult…si sa nu ii mai gasesc spinii, decat atunci cand trebuie sa ii vad. Am de toate in gradina, inca mai plantez, mai strang recolte, culeg buruienile si le arunc cat mai departe, insa acestea se incapataneaza sa creasca.  Cand vom invata cum e sa iti pastrezi integritatea, principiile si valorile, vom reface structura gradinii, dar schimband putin rolurile, pentru ca n-ai mai putea sa ocupi acelasi loc niciodata. Am invatat sa nu spun niciodata niciodata, dar simt ca am dreptate si-mi permit s-o zic. Mai citesc si cate-un blog din cand in cand si-mi dau seama cat de diferiti sunt oamenii si cate au de spus, imi dau seama ca desi ma consider performeara in categoria “cunostinte de tot soiul”, mai am inca mult de invatat si multe prezentari de facut. De ce nu as incepe acum?  Ma numesc Loana….

Parca nu pot sa ma pun in pat sa-mi pun un film, fara sa scriu.  E ultimul post pe 2009.

2009, an care de altfel, il declar cu mana pe inima ca unul dintre anii care m-au schimbat, care a contribuit in mod direct si irevocabil la ceea ce (incet, dar sigur) urmeaza sa devin si la cea de acum (care inca se simte intr-o continua tranzitie). Ca sa incerc sa dau cateva tag-uri pentru anul ce se scurge, as incepe asa: stres, Bac, admitere, facultate, Cluj, camin, studentie, petreceri, invatat, munca, incercari, tentative, energie, muzica, relatii, prietenii, cafele, apa plata, tentatii, libertate, schimbare, fashion, mare, midi, oameni noi, sperante, vise, arhitectura. Anul asta m-a crescut, daca mi se permite sa formulez asa, m-a facut sa-mi pese putin mai mult de mine, in defavoarea celorlalti. S-au intamplat atat de multe in viata mea, incat simt ca nu am avut timp sa sorb fiecare picatura, trecand mult prea repede pe langa unele detalii care aveau ceva important de spus, prin subtilitatea lor. Discutiile serioase au crescut la numar, timpul liber scazand considerabil in clepsidra personala. Nu ca mi-ar parea rau, nici ca mi-ar parea prea bine, doar ca poate uneori as vrea sa pot sa schimb ceva, sa fac o zi sa dureze mai mult, ca sa am timp pentru toate. Sa dorm pana ma satur, sa lucrez cat imi propun, sa ies la un ceai cald (ca e anotimpul rece) cu prietenii si sa ma intorc acasa sa imi pun un film. O zi normala este mult mai stricta in ceea ce priveste activitatile insiruite mai sus si imi impune un anumit ritm si un anumit program. Si stii ceva? Daca e sa urasc ceva, cu siguranta urasc programele matinale si cele foarte bine stabilite. Sa vedem cu ce ma surprinde 2010.

Trecand la paragraful doi, am sa va spun doua cuvinte despre Revelion. Plec maine-n zori, la prima ora (da! iar program matinal ) spre Stana de Vale. Plec cu doar doua prietene din toti cati suntem, dar acolo ne mai asteapta cativa oameni. Nu stiu la ce sa ma astept, dar stiu ca vreau zapada si multe sms-uri.Va fi un Revelion altfel, mai ciudat putin, poate cu flash-uri de anul trecut, pe care voi incerca sa le tin sub control. O sa ma simt ciudat…cred. Intotdeauana mi-am imaginat ca voi implini 20 de ani inconjurata de prietenii mei, pe melodia aia clasica de la Voltaj si ca voi plange. Prea melodramatica? Nu stiu de ce, dar niciodata nu am asteptat cu adevarat varsta de 20 de ani. E prea brutala schimbarea asta de prefix si parca aici se termina cu totul si vremea adolescentei. I’m an adult now for real. Fucking shit!

Si cam asta e ideea: 2009 plin, interesant si complicat, un Revelion altfel ma asteapta si odata cu el 20 de ani frumosi (un remix la 6 cai frumosi) si un “la multi ani”, voua, celor ce cititi aceste randuri!

Sa ne vedem cu bine si cu mine in anul care vine! 20+

Linkul de mai jos va conduce spre adevarul din noaptea cand i-am pierdut pe Ovidiu Milas si pe Iancu Oarga.

http://www.automatica-utcn.com/truth.rtf

Uneori ma-ntreb unde ma-ndrept si de ce-am ajuns aici. Alteori, lumea-mi da o palma si ma-ntoarce din drum. Cateodata-mi vine sa-mi iau lumea-n cap si sa fug departe cu ea. Sunt momente cand vreau sa strig de fericire si nu ma opresc din visare. Chiar asa… cu ochii deschisi.

Acum, imi pun semne de intrabare…acum totul e atat de neinsemnat, totul se leaga de un fir de ata straveziu, care sta sa se rupa-n orice clipa. Acum mi-e teama si constientizez mai mult ca niciodata ca e atat de greu, dar totodata atat de simplu sa-ti iei la revedere. Fara sa-ti dai seama, viata ti se scurge printre degete, lupta pentru o identitate valoroasa nu-si merita efortul, nu-si merta energia consumata.

Nu ma-ntreb “de ce?” E o-ntrebare stupida. Stiu doar ca cineva a luat hotararea in numele lor, ca asta le era destinul…ca lacrimile nu schimba o soarta, dar ca “Adio” e prea greu de spus si doare prea tare. N-am vrut s-accept, n-am vrut sacred, am vrut sa merg acolo sa-i caut, sa-i gasesc, am vrut doar sa am speranta, pentru ca era tot ce-mi ramasese. Nu se putea sa nu fie gasiti, trebuiau sa fie in viata, sleiti de puteri pe mal, trebuiau sa fie acolo, sa mai rada de “valeitatile mele artistice”, sau sa-mi mai defecteze ceva la masina. Trebuia sa ne intalnim peste 9 ani (ca deja un an aproape trecuse de la terminarea liceului) si sa ne impartasim amintirile din spatele clasei. Ovidiu, Mili al nostru, mereu imbracat la 4 ace, mereu ii admiram ba paltonul, ba camasa, ba pantalonii la orele de matematica. Avea intotdeauna pixul de care aveam nevoie la lucrari, un caiet ingrijit si ordonat din care copiam cu drag, in care le gaseam pe toate la locul lor. Mi-e greu sa cred ca i-am dus o lumanare si c-am fost nevoita sa privesc o poza…pentru ca asta a mai ramas.

Pe Iancu nu l-am cunoscut atat de aproape, dar tangentele pe care le-am avut, m-au facut sa-l indragesc din start. Radea mereu, era plin de viata si de glume… Ti-era mai mare dragul sa stai in preajma lui. Vroiam sa fie doar niste prime “tangente”, nu si ultimele.

Pozele lor, asezate in camiinul 7, candelele din fata lor, omeni intunecati, linistea apasatoare care ne inconjura si o tristete prin care nu credeam ca am sa trec vreodata, m-au obligat sa imi iau ramas bun. Azi inca mai speram…desi poate era-n zadar. Vroiam sa se intample minunea, sa ne joace o festa si s-apara ca eroii razand de noi, prostii care ne faceam griji degeaba. Azi…s-a confirmat ca nu mai am de ce sa sper, azi mi-a murit speranta. Azi…nu mai vreau sa cred. Autoritati inutile, presa apasatoare, durere…o zi-ntunecata, cu un soare crud, care ne rade-n fata. Un accident stupid, o prietenie adevarata si-un ocean de lacrimi.

Vom merge mai departe, pentru ca nu avem incotro, vom invata din exemplele ce ne-au lovit pe neasteptate, vom pleca fruntea ca mai apoi sa o putem ridica utiandu-ne la cer. De acolo, ne vor spune sa nu plangem, ne vor zambi si vom sti cu sunt impreuna intr-o lume mai buna.

Imi iau ramas bun….Trebuie! sa o fac, dar asta nu-i alunga din mintea mea, ii voi pastra mereu acolo si-mi voi aminti mereu cu mult drag si numai cu vorbe bune de doua personae dragi : Milas Ovidiu, Iancu Oarga.

Dureros Adio! Odihniti-va in pace si zambiti-ne de sus!