Buna! Ma numesc, Loana. Nu Lorena, nu Liana, nu Ioana, nu Louana, nu Luana, nici macar Leona sau in alte zeci de feluri in care mi-a fost dat sa-mi aud numele strigat. Simplu, Loana, cu L mare de tipar.

De fiecare data cand cunosc o noua persoana si urmeaza introducerile, aproape ca-mi silabisesc numele, ca la gradinita si am mare grija sa se inteleaga L-ul de inceput. Chiar si dupa chinul asta de la prezentari, putine sunt persoanele care au si reusit sa ma strige pe nume dupa prima strangere de mana. De obicei in urmatoarele 10 minute, observ cum se evita pronuntarea numelui, ori pentru ca l-au uitat, ori pentru ca n-au inteles. Pana prin clasa a patra, colegii mei de generala nu stiau exact cum ma cheama, desi se facea prezenta zilnic. Tin minte ca intr-o zi, pana si doamna invatatoare s-a enervat si a scos un coleg la tabla si l-a pus sa imi scrie numele. Bineinteles ca numai Loana nu a iesit, iar doamna invatatoare a luat atitudine intr-un final si mi-a invatat colegii cum se scrie numele meu. De atunci a trecut mult si multa lume am mai intalnit. De multe ori mi s-a adresat o intrebare prosteasca ” De la ce Loana?”. Pai de la ce Andreea, de la ce Maria, de la ce George? Nu cred ca m-o fi botezat dupa vreun brand de masina sau un fel de mancare chinezeasca, pentru ca din cate stiu, ai mei nu au trait in satra sa-i tenteze sa ma strige “Mercedesa”. Ei bine, pana si la maternitate a fost o intreaga poveste cu numele asta, pentru ca moasele alea nu vroiau nici in ruptul capului sa-l treaca pe foaie. Maica-mea pe patul de spital nu reusea sa le convinga ca nu Luminita, Victoria, Gloria (inspiratie de la revolutie, ca mi-s nascuta fix pe 1 ianuarie 90) si nici Vasilica (dupa sf Vasile) nu trebuie sa treaca pe foaie, pentru ca doamnele erau nervoase si nu intelegeau de ce m-ar boteza Loana.  Ei bine, intr-un final se pare ca asa am ramas.

Legat de numele asta si de faptul ca e tare greu de digerat pentru unii oameni, am ajuns sa o las balta si uite asa de fiecare data cand chem un taxi sau fac o comanda la mancare, le fac intotdeauna pe numele Ana. Pentru ca Ana-i din trei litere si nu mai stau 3 minute in plus la receptor pana-i explic pe litere  cum se scrie Loana si nici nu am surpriza sa fi inteles gresit operatoarea, iar la livrare sa mi se spuna ca s-a facut comanda pe alt nume(respectiv Ioana s.a.m.d.). Ei bine, pana si aseara in oras am fost surprinsa sa aud ca ma numesc Ioana. Pe profesori am incetat demult sa ii mai corectez, iar cei care-mi citesc blogul si inca au dubii in privinta numelui meu, ma amuzati teribil.

Si-mi place sa visez, atat de tare, incat uneori ma surprind intr-o lume paralela, stand intr-un loc plin, in care parca nu cunosc pe nimeni. Si-mi place atat de mult uneori sa fiu singura, incat daca mi-ai da un cer senin, un soare si o umbrela, m-as uita acolo. Nopatea as privi stelele, le-as numara si-as construi din ele…m-as imbraca-n nisip si as fi fericita, acolo pe malul marii, uitata de lume. N-as cauta nicio prezenta in jur, m-ar obosi sa aud voci sau pasi pe nisip. Mi-as pastra hamacul peste apa si cerul deasupra, doar pentru mine. Probabil as uita si de foame; m-as hrani cu vise si probabil intr-un final voi invata sa ma trezesc de placere dimineata. Ori poate nu voi adormi; voi cadea intr-o stare latenta de visare, o stare care-mi va provoca prea multa agitatie in viitorul ce va urma. Dar nu…aparent imi voi impatura gandurile, le voi alinia, sorta si arunca pe cele care nu imi trebuiesc. Le voi pastra intr-un spatiu special pe cele care merita, iar restul….vor trece pe langa mine, nereusid sa ma atinga in niciun fel. Si-am sa ma cufund in linistea asta pana am sa simt ca trebuie sa zbier, iar cand o voi face, va rasuna atat de tare, incat mainile puse peste urechi nu vor fi de folos. Ma vei auzi din orice colt al lumii, cu aceeasi forta si aceeasi intensitate. Atunci…imi voi lasa deoparte visele si le voi materializa. Incet, usor, pe rand, unul cate unul. Atunci imi voi parasi hamacul, dar voi lua cu mine cerul cu stele, si soarele pe timp de ploaie. Marea o voi lasa acolo, sa am la ce sa ma intorc, iar cand voi reveni, hamacul meu va fi o amintire, un pas in fata, ramas in trecut. Si-am sa zambesc din nou, dar pasii mei pe nisip nu vor fi singurii…iar locul hamacului va fi privit de mai multe perechi de ochi, insa doar ochii mei vor putea simti puterea revederii. Si-am sa ma simt atat de bine, iar marea ma va primi la fel de fiecare data, norii vor descoperi cerul, stelele se vor aranja pentru mine…iar eu voi fi alta, dar mereu aceeasi.

Invaluit in ceata, c-o urma de mister, jumatate de chip ii e intotdeauna acoperit. Apare si dispare, iar trasaturile-i sunt mereu altele. Zambeste sau e trist, dar ma priveste….e privirea pe care o simti, pentru ca niciodata n-am trecut de pragul cetii, n-am reusit sa-i vad culoarea ochilor. De multe ori ii simteam albastri, patrunzatori, iar cand incercam sa-i ating, se transformau, iar el era de fiecare data altul. Cateodata bratele-i erau puternice si nu ma lasau din stransoarea lor, alteori era atat de bland…. Uneori radea cu gura pana la urechi, un ras malefic care ma inspaimanta…si-mi radea asa in fata ore-n sir, torturandu-mi fiecare gand. De o vreme, e liniste si parca imi lipseste prezenta unui nou necunoscut, ori poate e acelasi vechi strain din viata mea! Strain, straini? Incerc atat de tare sa-i vad chipul, sa-i pot identifica trasaturile, sa-i recunosc zambetul….incerc. Lui? Lor?

Si totusi, ma intriga, imi da emotii si-mi starneste curiozitatea, iar cel mai greu lucru e ca nu pot pune intrebari, caci vor fi in zadar, nu vei auzi nimic, iar eu nu-mi voi primi raspunsurile.  Tot ce vreau e sa nu dispara ceata si sa-mi ingradeasca imaginatia cu o identitate reala.

Cred ca am innebunit ca incep un post tocmai acum, la ora asta, cand mai am atat de multe de facut inainte sa ma pun la somn. Ei bine, imi iau o pauza de net, ca mi-a ajuns studiul aproape neintrerupt de dimineata.

Si-am sa mai ridic o problema (vorba vine “problema”), care a fost mai mult sau mai putin un experiment personal in ceea ce priveste comunicare online, mai exact prin intermediul serviciul de Yahoo messenger. Ma refer mai exact la modul in care lumea se teme de utilizarea anumitor “emoticoane”, sau de autointerpretarea lor. Eu personal, am o treaba cu pupicul de la finalul unei discutii si ma-ntreb ce are toata lumea de se sperie si-mi primesc zambete seci drept feedback. Ei bine, in acceptiunea mea personala, e un mod prin care am familiarizat discutia, iar pupicul ala de final vine din dorinta de a incheia intr-un mod dragut si nu are implicatii de alta natura. Am avut niste discutii pe aceasta tema, iar interlocutorii mei s-au aratat foarte surprinsi de procentajul ridicat al folosirii pupicului la finalul unei discutii. Am aflat ca el trebuie utilizat doar la persoane extrem de aproapiate, asta rezumandu-se undeva in jurul cifrei de “maxim 6″, cu o marja de eroare acceptata, iar pentru restul oamenilor din lista, acesta e ca si cum n-ar exista. Mai sa fie! Si-am inceput eu sa testez chestia asta si sa incerc s-o inteleg! La finalul unei discutii, Pac! “:*” si salutul de incheiere. Mi se raspundea cu acelasi salut, insa pupicul era inlocuit de “:)”. Mi s-a parut ciudat o data, de doua ori, de trei ori si am continuat testarea. In ceea ce ma priveste, atunci cand cineva imi vorbeste intr-un anume fel, incerc pe cat posibil sa ii raspund in aceeasi maniera. Mie imi vine foarte greu sa raspund cu un zambet la un salut mai prietenesc, o imbratisare, un pupic sau ce-o fi el, chiar daca e doar virtual si TOCMAI pentru ca totul se petrece in acest spatiu. Nu pot sa inteleg teama unora de-a raspunde in maniera in care li se vorbeste, la fel cum nu pot sa inteleg de ce se interpreteaza atat de mult “gesturile” online. Am concluzinat ca oamenii se gandesc prea mult la interpretari si le e teama sa nu fie intelesi gresit, incercand sa pastreze o anumita distanta, dar am impresia ca incetul cu incetul uitam sa mai socializam si ca o facem doar pentru aparenta, nu de dragul unei conversatii de calitate. Si daca tot am adus vorba de aparenta, cam aici se invart toate actiunile noastre pe internet, orice retea de socializare am folosi, iar grija exagerata de “a da bine” si mult prea multele interpretari ne fac sa ne punemmasca zambetului de ambianta .

Hai va pup! :*

In seara asta vreau sa abordez un subiect care imi da batai de cap de vreo 2 ani incoace. Si nu numai mie. Si-am sa-l abordez scurt, si-am sa va cer parerea (asta dupa ce dau bine cu pumnu-n masa si mi-o impun pe-a mea intai).

Foarte des intalnim, auzim, utilizam termenul de “fitzos/fitzoasa”. In momentele astea, eu una ma intreb la ce se raporteaza cei din jurul meu atunci cand catalogheaza pe cineva in acest fel.  DEX-ul ne defineste “fita=capriciu”. Conform tot aceluiasi dictionar, “a face fite inseamna a face mofrturi sau a se lasa rugat”. Asadar, concluzionez simplu ca atunci cand cataloghezi pe cineva drept fiind “fitos”, asta presupune ca il/o cunosti indeaproape, ca stii cum se comporta in anumite imprejurari, sau ca i-ai observat obiceiurile, pretentiile, stilul de viata printr-o legatura directa, nu de pe margine.

Ei bine, in societatea noastra esti considerat “fitos”, in primul si in primul rand daca iti place moda. Asta-i principiul de baza: n-ai cum sa te imbraci cu gust daca nu esti fitos, iar daca tii la imaginea ta cat de cat, trebuie sa accepti situatia: Asta e! Ai fite! Trecand de moda, stilul de viata sanatos e o fita, sa mergi la sala e o fita, sa-ti iei un laptop “mai de neam” e o fita, sa iti doresti mai mult decat ti se da de la viata, sa fii la curent cu anumite evenimente, sa incerci sa te definesti, sa alegi sa nu fi ca multimea si-as putea enumera sute de exemple, care pentru mine…numai fite nu inseamna(dar nu si pentru restul). Daca te multumesti cu 2 tricouri, o pereche de blugi si tenisi consumati de vreme, deja parca lumea din jur se uita cu alti ochi spre tine, te mai umanizeaza. Daca preferi sa stai in cort si nu dai doi bani pe confort, daca frecventezi localurile cu multa bautura proasta si aproape moka, cu muzica pe toate gusturile si mai si socializezi cu gura pana la urechi cu toti cunoscutii si necunoscutii….scapi de toate catalogarile, ba chiar castigi un fel de aprieciere. Si atunci ma intreb: societatea asta in care traim, o fi sanatoasa? De ce ni se limiteaza definirea propriei personalitati, iar cei care nu renunta sunt criticati pana peste poate? Decat sa ma multumesc c-o bere si un cort pe vara(n-as vrea sa se inteleaga ca nu-mi plac si astfel de activitati, ceea ce nu imi place e atunci cand ceilalti se limiteaza DOAR la atat!), va rog strigati-ma fitoasa!

Iar acum urmeaza treaba voastra: definiti o persoana cu fite!

Iata-ma pasita-n noul an, cu inca un an adaugat la prefix, cu multe mailuri care vor sa-mi prezica viitorul Capricornului din mine pe tot parcursul anului 2011 si cu o noua lista de “to do”-uri.

Anul ce-a trecut, a trecut atat de repede, incat abia m-am simtit “ca la 20 de ani” cum zic aia de la Voltaj, dar a fost un an atat de plin si atat de frumos, ca parca mi-e teama de 2011. Am facut de toate, am fost peste tot, dar realizarea cea mai mare petnru mine e ca am cunoscut o multime de oameni noi, frumosi, interesanti si plini de viata.

Tot o “cea mai mare realizare” e faptul ca sunt studenta la doua facultati (pana anul trecut eram doar la arhitectura, iar acum ma mandresc si cu facultatea de Comunicare si PR) si sper sa ramana in stadiul de mare realizare si dupa sesiune.

Referitor la blog, cea mai mare multumire mi-o aduc aprecierile din toate colturile tarii si faptul ca pasiunea mea pentru scris mi-a adus in jur oameni frumosi, subiecti ai articolelor mele in derulare. Oamenii valorosi, cei care nu stau degeaba vor fi mult mai prezenti anul aceste pe blog si-i veti cunoaste asa cum ii percep eu (si credeti-ma ca-i nevoie de multe discutii cu o persoana, pana sa iasa un articol din care va pot face oficial cunostinta cu acel cineva).

Pot sa spun cu incredere ca anul 2010 a fost unul a redescoperirii mele personale si ca intr-adevar a fost unul de referinta. Am crescut, datorita oamenilor din jurul meu (cu toate bune si cu toate mai putin bune), am revenit cu picioarele mai pe pamant, mi-am actualizat vechea mea pasiune petnru moda si-am alimentat-o dedicandu-i multe evenimente si discutii cu persoane care-mi impartasesc sentimentele.

Am experimentat si pe plan sentimental si chiar mi-a prins bine tot ce am avut de invatat, la fel si perioadele in care va ofeream motive pentru care  “indragosteala nu e buna” si alea de pauza, in care puneam socializarea si petrecerile pe primul plan. Horoscoapele ma ameninta ca 2011 mi-a rezervat ceva special si nu stiu daca sa ma bucur de veste sau nu.

Hai 2011, continua constructia inceputa de anul ce-a trecut!

Vreau caldura, dar nu-mi dati grade celsius in termomentru. Vreau liniste, dar nu inchideti muzica si nu incercati sa taceti. Vreau sa fug, dar sa nu obosesc. Vreau odihna, dar nu somn. Vreau sa nu doara, dar nu vreau rani pansate si nici prescriptii medicale. As pleca departe, mi-as lua viata in maini si as lua-o de la capat, insa ma leaga prea multe de prezent. Mi-as dori sa cunosc multa lume, dar sa trecem de partea introductiva. Mi-e foame si nu cer nimic de mancare, asa ca nu aveti de ce sa ma indemnati sa deschid frigiderul. Mi-e lene, dar n-o sa-mi treaca. Vreau o lista mare de cumparaturi care sa fie bifata cu drag, nu obligatie. Vreau singuratate, dar tineti-ma in agitatie. Vreau sa uit, insa voi trebuie sa-mi aduceti aminte. Vreau sa ninga si sa-mi spuna artificiile ca e ziua mea. Vreau sa nu mai fie la fel, dar parca ma tem de o schimbare. Vreau sa intelegi, dar te-ai chinui si tot ar fi in zadar. Am planuri, trebuie doar sa ma faci sa le rostesc cu voce tare si sa ma indemni sa le pun in aplicare. Vreau o luna plina de sentimente pozitive, dar in acelasi timp sa o dezgolesc cat pot de tare. Vreau sa ma-nvelesti cu vise si incredere si vreau sa ma faci sa uit ca-n lume exista intrebari. Ajuta-ma sa-mi decorez lumea, invata si invata-ma cum e sa traiesti altfel. Ia-ti o haina noua si arunca vreo 3 invechite, dar odata cu ele, arunca tot ce era legat de culoarea si mirosul lor. Incearca sa privesti spre mare si sa vezi altceva decat albatru infinit.

Tu ce vrei? Spre ce orizont privesti?

Numarul patru e cu noroc asta seara, pentru ca doar a  patra oara reusesc sa incep cumva sa scriu. Cel putin asa cred. Oare am sa mai reusesc vreodata sa scriu cum scriam eu pe vremuri? Oare am sa incetez sa ma intreb cine va citit si ce va crede, cine ce va spune si oare voi inceta vreodata sa ma mai mint ca nu-mi pasa? Nu-mi pasa-n aparenta, insa cred ca oricat de aparenta as vrea sa fiu, in esenta raman aceeasi. Singura diferenta e ca accesul e limitat si nu multi detin codul de intrare. Si mi-as dori atat de tare sa pot sa-i dau share de bunavoie, sa intrati cu totii, sa facem cunostinta asa cum trebuie, asa cum o faceam o data, intainzand nu doar mana, ci intreaga mea fiinta. Mi-as dori sa mai fiu o data copil, sa cred ca oamenii sunt buni (marturisesc ca uneori inca mai trag sintagma asta de coada si mi-o reinsusesc)

Vreau sa va vad zambind doar daca simtiti nevoia, nu mai vreau complimente de dragul complimentelor, nu mai vreau socializari inutile, zambete frontale transformate in grimase dupa ce intorc spatele. As vrea sa nu mai controlez si sa nu va mai controlati cand ne-ntalnim pe strada, as vrea sa ma saluti daca simti ca ma cunosti, pentru ca sigur iti voi raspunde si voi zambi. As vrea sa nu mai judeci dupa aparente, pentru ca…vezi tu, aparentele raman doar aparente, pentru ca asta e lumea in care traim, pentru ca asa ne invata societatea, pentru ca altfel…altfel am ramane niste anonimi care n-ar putea sa treaca frontierele lumii in care traiesc si-ar supravietui plini de frustrari in cochilia lor,  improscand venin si gasind vinovati. Asadar, ne inumanizam treptat, insa tind sa cred ca e doar superficial, pentru ca in fond si la urma urmei, in adancurile noastre am ramas la fel.

Pe cuvant.

Incepand cu sunetul ciocanului la 8 dimineata langa usa camerei mele, continuand cu sunetul alarmei care parca imi zguduia toata fiinta si pana in moemntul de fata, e o zi in care nimic nu merge, rotile nu se invart. Trezirea ingreunata de pleoapele grele si venele inrosite pe albul ochiului s-au alaturat descrescator urmatoarelor evenimente. Am mancat pe fuga, mi-am intins machiajul, mi-am indreptat parul care in final a ajuns prins pentru ca s-a deformat ingrozitor, mi-am uitat mancarea pe masa, am iesit fara cercei. Am iesit incurcata din casa, mi-am incheiat geaca pe drum, am ajuns la facultate si n-am gasit loc de parcare. Am parcat la kilometrii departare, am ajuns in sala de seminar si simteam ca nu pot lega doua vorbe consecvent si cat de cat inteligente. S-a terminat seminarul, mi-am luat masina, si-am ajuns in mijlocul unei intersectii in care am incurcat toata circulatia iar colegii mei priveau razand de pe cealalta parte a strazii. Nu mi-am gasit piesa cautata pe cd, pantoful ma jena, am ajuns in camera, iar cand sa-mi impartasesc nervii pe net, laptopul, pentru prima data S-A BLOCAT, iar pe cand si-a revenit trebuia sa plec.  Am iesit din nou fara cercei si fara foile de care aveam nevoie, inchid usa, o redeschid, imi iau lucrurile, pantoful stang ma jeneaza in continuare, ajung la facultate si incep sa desenez vietati in tus. Trec in drum pe langa colegi de facultate care se uita in ochii mei si degeaba incerc sa mimez un salut, ca nimeni nu ma urmareste cu privirea. Tot pe aceeasi alee, cufundata-n gandurile mele, trec oameni pe langa mine, nu ii recunosc decat prea tarziu, cand orice forma de socializare e imposibila. In continuare, am mancat si urmeaza sa merg la inca un curs pe ziua de azi, care habar nu am unde se tine. Astept sa ma mai impiedic, ca de dat cu capul de pat am dat si am fost fluierata si pasaita de muncitori si soferi de dube.

Sa vad cu ce ma mai surprinde ziua in care nici iarba nu creste.