Adevarul, spus sub orice forma, oricat de bine camuflat ar fi, oricat de subtil si de diplomat, doare. Doare atat de tare incat daca ne-ar fi dat sa strigam, nu ne-am mai putea intelege intre noi. Pentru ca oamenii sunt intr-o continua cautare a adevarului, iar in momentul cand simt ca il ating, fug speriati de ce-au vazut si prefera sa se ascunda in spatele unor neadevaruri frumoase. Fiecare dintre noi ne credem stapanii adevarului absolut, nu  admitem nicio alta optiune, nu vedem dincolo de ceea ce credem noi ca e bine, nu vrem sa auzim decat anumite lucruri, iar in momentul in care cineva ne trezeste la realitate, nu incepem sa uram realitatea, ci mai degraba acea persoana. Aruncam vina asupra unui om, un om care poate nu avea in minte decat sa faca un bine, un bine despre care nu  avea impresia ca e relativ.  Nu stiu de ce, dar pornind de la un zambet, de la o stare de spirit, ne mintim frumos unii pe altii, ne suparam cu zambetul pe buze, plangem sau poate ne abtinem, ne manifestam doar cum ar trebui, nu cum ne vine. Incercm din rasputeri sa parem mult mai puternici decat suntem, ne ascundem slabiciunile, ascundem gustul amar al unei ciocolate primite cadou, doar pentru ca cel care ne-a daruit-o sa nu se simta prost. Si uite asa, ne ascundem toata viata, noi de noi…noi de ceilalti, iar ceilalti de toata lumea. De ce nu scriu atat de des? Pentru ca evit sa mint, pentru ca evit si eu anumite subiecte, pentru ca nu pot scrie mereu ce-mi vine in minte…pentru ca cineva s-ar simti jignit, pentru ca poate cineva prefera sa vada soarele intr-o vedere de la mare decat sa priveasca pe geamul camerei sale si sa realizeze ca de fapt afara e furtuna. Si ne doare fiecare picur de ploaie si asundem durerea si ne prefacem fericiti, ne mintim si ne complacem in situatia asta. Suntem oameni, suntem doar oameni, singurele vietati care pot cunoaste fericirea.  Si totodata singurii care nu o stiu aprecia si o ascund intr-o cutie, unde o mai descopera rareori pe facebook.