Si ce daca? Si ce daca ieri ningea cu fulgi mari si totul era alb si frumos? Ieri nu mai e. Zapada s-a topit si a dezgolit toata murdaria de sub, mi-a aratat inca o data ca face cum vrea ea si ca nu dureaza la nesfarsit. Si ce daca a venit caldura si afara nu mai ninge? Nu mi-e frica sa scot capul pe fereastra si sa privesc spre maine. De fiecare data un altfel de maine, iar mainele de azi e cu siguranta diferit de mainele la care visam ieri. Si ce daca nu dorm? E doar o noapte in plus de nesomn, adunata la atatea altele. De obicei noptile de nesomn se presupun frumoase si se presupune ca lasa amnitiri care te fac sa zambesti a doua zi, sa merite oboseala. Amintiri?  Imagini pastrate in memorie, imegini pe care nimic nu ti le ia, nici timpul…poate doar boala, iar uneori mi-as dori sa sufar de Alzheimer si sa-mi spui intotdeauna altceva si sa cred de fiecare data. La fel ca tine, la fel ca restul, mi-as dori sa aud doar ce vreau, iar pana acum poate am inchis ochii de prea multe ori si am refuzat sa-mi las mintea sa gandeasca mai departe, desi se incapatana sa o faca mult prea des. I-am pus o bariera si-am crezut ca e mai bine asa. Mi-am multumit pentru rabdare, mi-am multumit pentru intelegere, m-am bucurat ca de data asta am reusit sa fiu altfel decat de obicei si am crezut ca e o schimbare in bine. Ei bine, stop joc si de la capat. Reluam firul actiunii si inalturam barierele autoimpuse, dezgolim strada acoperita cu zapada pufoasa si zambim privind noroiul de afara. Pot sa fac asta si sa ma amuze norii, ploile si mizeria, pot sa te privesc in ochi si sa vad dincolo de ce imi doresc sa vad, pot sa rad cu gura pana la urechi si sa nu aud piesa de fundal pusa pe repeat la nesfarsit. Spune-mi din nou ce vreau sa aud si vei ramane surprins ca urechile mele nu vor mai asculta povestea, doar o vor auzi, te voi lasa sa termini si voi inchide usa in urma ta ca si cand nu s-ar fi deschis niciodata. Si daca intrebi de regrete, in ceea ce ma priveste, dictionarul meu e lipsit de acest termen, dar poate tu vei avea nevoie de unul nou. Si ce daca? Multumesc pentru timpul in care n-am stiut, pentru ca a fost timpul meu, doar al meu, nedivizat. Pura fictiune, daca te intrebi cumva ce-i asta. In ce sensul meu. Noapte buna.

Sunt zilele alea in care nu faci nimic, vine seara si te pui in pat, iar cand incerci sa-ti pui ordine in ganduri, constati cu uimire ca gandurile tale desi pareau dezordonate, sunt complet in ordine pentru ca nu te-ai chinuit sa le deranjezi cu nimic in ziua ce tocmai a trecut. Te simti atat de prost, incat abia reusesti sa adormi si iti promiti ca maine va fi o altfel de zi si ca vei face o multime de lucruri utile. Te vei trezi de dimineata:gata cu leneveala!, vei merge la facultate la toate cursurile, vei lucra suplimentar pentru proiecte si iti vei aloca timp pentru cel putin una dintre pasiunile tale, ba mai mult, vei avea timp si de o ora de sport.

Pentru mine, azi e o zi in care, desi aveam lista completa cu tot felul de actiuni care mai de care mai interesante, n-am facut nimic mai mult de un curs (asta pentru ca am avut norocul ca celelalte sa nu se tina  si pentru ca nu m-am mai chinuit sa-mi gasesc activitati care sa le inlocuiasca pe cele deja prestabilite). Si stii ceva? Ma simt al naibii de bine! Ma simt atat de bine sa stau acasa, in pijama, sa nu vreau sa fac nimic, sa ascult muzica, sa scriu si sa astept sa mi se downloadeze un film de pe net, incat nu astept ziua de maine, Ma simt atat de bine in camera mea, incat refuz sa-mi fac ordine (desi se cere dupa un weekend in care am fost plecata), dar refuz cu indarjire orice activitate minora care nu-mi face placere si care m-ar scoate din starea asta de amorteala atat de placuta, stare pe care n-am simtit-o de foarte multa vreme. Nu ma simt prost ca nu lucrez nimic pentru facultate, nu ma simt prost ca nu vreau sa ma gandesc la proiecte, nu ma simt prost ca portofelul se goleste, nu ma simt prost ca refuz sa scot aspiratorul din debara sau sa-mi fac ceva de mancare. Uite asa, pentru ca am dreptul sa ma detasez uneori de constiinta si de obligatiile astea autoimpuse si pentru ca azi mi-am luat liber de la mine, cea de obicei. Mama si ce-mi place starea asta! Ar trebui sa o repet putin mai des. Azi nu-mi pasa, exact ca-n melodia aia de la Guess Who (daca nu ma insel “Azi nu”).

Si desi…

Se trezeste deodata in mijlocul noptii si era cuprinsa de o bezna nespecifica oraselor. Simte ca-i e rece, dar totusi obrazul ii ardea atat de puternic incat simti nevoia sa-si duca mana si sa-l pipaie sa se asigure ca totule in regula. Cand isi atinge pielea, simte o usturime crunta si-i scapa o lacrima care se prelinge usor peste obrazul lovit. E un sentiment apasator in jur si nu intelege nimic. Pana acum cateva minute erau multi, era inconjurata de toti oamenii care contau, iar acum era singura, ii era frig, bezna de afara nu o lasa sa distinga nici macar forma degetelor, obrazul ii ardea cumplit, iar linistea aceea ciudata i-a incoltit in suflet o teama ingrozitoare. Nu stia exact de ce se teme, insa isi dorea foarte tare sa strige, sa se faca auzita, dar teama o bloca ori de cate ori deschidea gura si tragea aer in piept. I-a scapat o a doua lacrima care-i spala si celalat obraz, constantand cu uimire ca si acesta era lovit, pentru ca o ustura, dar nu la fel de tare. Cauta sa inteleaga ce s-a intamplat cu toti ceilalti, de ce nimeni nu i-a spus nimic si se intreba oare cuma a ajuns in situatia asta. Isi intinde mainile si incepe sa caute, sa pipaie tot ce atinge in jurul ei, insa nu reusea sa atinga nimic. La inceput a mers cu pasi sfiosi, temandu-se sa nu se loveasca de vreun zid. Nu se lovea de nimic…in jurul ei nu existau obstacole, indiferent de directia pe care o alegea. In cele din urma a ajuns sa alerge si sa-si doreasca sa o opreasca cineva, ceva, oricare ar fi fost pretul, dar nimic nu parea sa o deranjeze din activitatea ei. In minte i se invarteau tot felul de cuvinte, bucati de intrebari, ii reveneau in memorie chipuri ale celor care ar fi trebuit sa fie cu ea si se intreba iar si iar si iar aceleasi lucruri, nereusind sa ajunga la vreo concluzie si continuand sa alerge cu bratele intinse. Bezna o curpindea si deja imaginatia-i juca feste…vedea cum noaptea ii intinde doua brate, care o impiedicau sa vada, iar linistea o innebunea.

Epuizata…s-a prabusit la pamant si cauta sa planga, vroia sa se descarce, insa era atat de deshidratata, incat nici o lacrima nu-i mai brazda obrajii. A ramas asa o vreme indelungata. Nu stia cat timp a trecut, era o stare de amorteala continua. Deodata, doua brate puternice o ridica de jos o scutura si cineva ii spune pe nume: “Loana, trezeste-te!” Si incepe sa distinga sunete, iar alarma-i suna din ce in ce mai tare. E vremea sa mergi la facultate! Si-a fost doar un vis, ori poate doar o alta reinterpretare a realitatii.

Fiecare dintre noi, fetele, de pe vremea cand ne jucam cu papusile in fata blocului, ne imaginam cuplul perfect. Imediat dupa jocuri a urmat perioada in care credem in povestile cu zane si Feti Frumosi, iar mai apoi ne-am dat seama ca lucrurile nu sunt chiar asa. Cineva-mi spunea ca iubirile de liceu sunt unice si ca niciodata nu vei mai simti la fel. Pe masura ce crestem, suntem tot mai rationali si poate ca uneori aceasta rationalitate dauneaza…dauneaza grav. Suntem rationali, suntem pesimisti, refuzam sa mai speram  si sa mai avem asteptari, renuntam la vise si le randem in fata celor ce inca mai cred si ne mintim spunandu-ne ca sigur starea aceea de bine e mimata. Ei bine, am trecut si eu prin toata splendoarea acestei etape, refuzand sa mai cred ca voi mai simti ceva atat de puternic incat sa-mi taie pofta de mancare. Am refuzat si am gandit rational, in consecinta am si actionat rational. Se spune ca nu e bine sa asculti in totalitate de inima, insa v-as sfatui sa nu ascultati nici de minte in prea mare masura.

Si daca tot am ajuns in zona asta, trebuie sa recunosc ca vreau sa-mi desprind putin talpile de pamant si vreau sa  incetez sa gandesc in perspectiva. Prinsa intr-o discutie, in urma cu aproximativ o saptamana, m-am surprins chiar pe mine afirmand ca, Da!, eu inca cred in iubire si in toata gama de stari generate de acest sentiment. Sunt convinsa ca atunci cand il/o vei vedea pe strada si vi se vor intersecta privirile…va exista ceva in aer si acea chimie despre care auzim ca se vorbeste atat de mult nu e doar poveste. De asemenea cred ca in mare masura totul depinde de imprejurari, cunostinte si curaj, insa raman cu convingerea ca atunci cand  dai nas in nas cu acest sentiment frumos, nu vei mai cauta raspunsuri, pentru ca deja le vei avea pe toate, iar cel de langa tine, cu toate calitatile si defectele sale, te va face sa zambesti ori de cate ori  vei fi incruntat. Dupa o zi plina, poate nu foarte placuta, vei vrea sa ti se intinda niste brate in care sa te arunci si sa te simti protejat, sa fii inteles si la randul tau vei avea rabdarea sa asculti, sa va contraziceti si in final sa radeti. Chiar cred ca oricare dintre noi, cu scuturi oricat de puternice in aparenta, ar trebui sa se mai desprinda de ratiune si sa isi permita sa creada ca poate dragostea nu e numai in filme. Stiu ca multi ma vor contrazice, insa acei multi cred doar ca au oboist si au hotarat sa se complaca unei situatii, din teama impusa de societate ca e bine sa te stabilesti, altfel “nu te mai ia nimeni”. Prostii! Societatea noastra e o mare minciuna si mi-e greu sa nu vad transformarile din noi, mi-e si mai greu sa nu ma las influentata, insa ma bucur ca inca mai am vechile mele momente de luciditate, care ma mai trag la raspundere. Vreau sa mi le pastrez, insa ma tem ca treptat se vor sterge, ca si cand nu ar fi existat vreodata. Mi-e teama, insa imi asum acest risc. Primiti sfatul meu si permiteti-va sa visati:it’s for free.

Am citit la viata mea o gramada de interviuri prin reviste si intotdeauna ma jucam de-a intervievatul, incercand sa gasesc raspunsuri intrebarilor care se puneau, imaginandu-mi ca poate vreodata voi fi intreabta exact aceleasi lucruri. De obicei gaseam raspunsuri rapide la tot felul de intrebari, dar intotdeauna ma blocam la intrebarea aia “Daca ai pleca pe o insula pustie si ai avea voie sa iei cu tine doar trei lucruri, care ar fi acelea?” Intreabarea aceea ma obseda de-a dreptul intr-o vreme si inca am momente cand incerc din rasputeri sa-mi dau seama care sunt cele 3 obiecte vitale pentru mine. Tind sa cred ca de fiecare data, pe masura ce inaintez in varsta, raspunsul meu va fi  altul, asa cum de fiecare data cand imi vine in minte intreabarea asta, raspund diferit, de multe ori reusind sa ma surprind eu pe mine prin mereu alte nevoi si descoperiri despre propria-mi persoana.

O alta intrebare la care aveam nevoie de mult timp de gandire era aceea “De ce ti-e cel mai frica in viata?”. Am citit tot felul de raspunsuri ingenioase, unele mi se potriveau, altele mi se pareau amuzante, dar nu prea reuseam sa-mi dau seama care e elementul cel mai de temut pentru mine. Cred ca in urma unor lungi cautari, raspunsul final e: “de oameni”. Da, de oameni. Ma sperie foarte tare caracterele atat de diferite, mentalitatile si visele oamenilor, incat nu cred ca este ceva mai inspaimantator decat sa vezi degradarea si devalorizarea speciei umane, in fata materialitatii. Ma sperie atat de tare diferentele dintre noi, criteriile de judecata, faptul ca ce pentru mine poate e rau, la altcineva poate sa insemne bine si ca ne ghidam in functie de viziunea fiecaruia, reactionam instinctiv si uitam sa fim oameni. Mi-e teama de deciziile pe care le luam, pentru ca intotdeauna exista si cate un semn de intrebare si aproape intotdeauna exista si doza de nerabdare. Am decis sa ajungem oameni mari, dar nu avem rabdarea de a creste. Pana acum, viata m-a invatat ca rabdarea e rasplatita din plin. Sa nu trecem in cealalta extrema si sa asteptam gratuitati culcandu-ne pe o ureche, dar sa ne dezobisnuim la rezultate imediate. Rabdarea, visele si putina stradanie in alegerea drumul pe care ai decis sa il urmezi, cred ca sunt incredientele care nu ar trebui sa lipseasca din reteta oricarei vieti. Intotdeauna mi-a fost rasplatita rabdarea, poate uneori chiar mai frumos decat imi permiteam sa visez si uite asa am ajuns sa-i dau credit celui care-a spus “cu rabdare, treci si marea” (ori ceva in genul asta).

Revenind la frica, revin si la oameni. As vrea sa existe un scut de protectie in fata tuturor dezamagirilor, ca pana la urma de dezamagiri e vorba, fie ele sub toate formele, fie de la cunsocuti sau specie in general, pe care sa il activam printr-o simpla apasare de buton si care sa existe in garderoba fiecaruia. Poate-am fi mai buni. Si bunatatea asta-i relativa, depinde de nuanta enuntarii binelui/raului si de viziunea proprie si personala a fiecarui individ al speciei in care ne-am nascut. Poate-am fi mai rai. Poate-am fi altfel. Se poate.

Sambata, 10 septembrie, au avut loc zilele comunei Treznea si cu ocazia acestei serbari, s-a luat decizia de a realiza un monument in cinstea eroilor cazuti in cele doua razboaie mondiale. Daca rasfoiti putin niste carti de istorie, va veti reaminti importanta satului Treznea pe aceasta scena.

Asadar,  deschiderea serbarii trebuia facuta cu sfintirea locului unde va urma sa fie ridicat acest monument. Ei bine, eu am fost incredintata cu realizarea conceptului pentru acest monument, fapt care m-a onorat si m-a motivat foarte tare in munca mea. Am gandit doua variante, pe care mai apoi le-am prezentat, iar din cele doua variante, in urma votului s-a ales varianta ce urmeaza a fi realizata.

Acest proiect este prima mea realizare pe plan profesional, desi deocamdata sunt abia la jumatatea drumului. Ma bucura faptul ca acesti oameni au avut increderea necesara in mine, incat sa-mi ofere libertatea de a duce la bun sfarsit conceptul pe care m-am propus, fara sa-mi puna piedici si fara sa vina cu obiectii sau alte idei. Asa mi-as dori sa fie tratat orice arhitect caruia i se propune un nou proiect, insa din pacate, azi sunt mult prea putini aceia care pot sa-si realizeze conceptele propuse fara alte obstacole. Eu, am avut norocul de a ma afla printre cei putini inca de la primul meu proiect important si mi-as dori ca si de acum inainte sa dau peste beneficiari care sa-mi acorde increderea si libertatea de exprimare de care am nevoie.

Odata cu primul meu proiect, a venit si primul meu discurs in domeniu, in fata unui auditoriu ales. Cu emotii, impleticiri pe ici pe colo, cam asa a fost:  http://www.youtube.com/watch?v=03nTvKp_BQI .

Toamna si-a reintrat in drepturi si pare ca orice urma de vara si ceea ce a insemnat pentru fiecare dintre voi/noi, a zburat spre tarile calde si a uitat de noi pentru o vreme. Fraza de inceput e potrivita atat sensului propriu, cat si figurat, cu speranta ca razele calde inca nu ne-au abandonat de  tot.

E prima vara dupa multi ani, care a fost altfel si astfel se proconizeaza o prima toamna care poate nu ma va recunoaste (si nu din cauza vopselelor de par). Pe premiza ca nu e bine sa-ti faci planuri, ca nu se implinesc, am lasat 3 luni la voia intamplarii, convinsa fiind ca ma vor surprinde si ca probabil va fi vara cea mai cea. Ei bine, sfatul meu e sa nu va ghidati dupa aceeasi premiza, pentru ca veti realiza in final ca daca nu vrei ceva si nu ai putina determinare sa-ti faci o schita a unui plan de bataie…viata foarte rar te va surprinde. Pana una alta, nu ma plang, pentru vara asta altfel, pentru ca nu am avut parte de plictiseala. Mi-am redescoperit o parte din prietenii de care poate uitasem si am reluat unele vechi obiceiuri, am pus accent pe ceea ce vreau sa fac cu adevarat in viitor si inca vreo cateva lucruri marunte, dar care pentru mine inseamna mult. Pe acestea din urma prefer sa nu le desconspir, ca-s mai safe la naftalina. Cu siguranta nu a fost o vara a sincronizarilor, dar poate toamna va veni putin mai la fix si mai surprinzatoare. Nu mi-e dor de mersul la facutlate, mi-e dor de unii colegi, chiar daca-s foarte putini, mi-e dor de agitatie, planuri si vise, de evenimente si de culoarea strazilor Clujului, pline pana la refuz de sute de voci si stiluri diferite. Mi-e dor si de Bucuresti si de-o capitala europeana (ca sa fiu complet sincera, mi-e dor de mor de Paris) si am reintrat in febra fashion, acum cu noile colectii, saptamani ale modei si pictoriale care mai de care.

Am mai spus eu c-am imbatranit, dar vara asta mi-am dovedit-o si ar fi cazul sa fac ceva sa regasesc energia pe care o aveam odata si s-o las mai moale cu orele de somn.

Am ajuns in momentul in care nu mai pot sa suport culturalizarea asta subita si de maxima importanta ce s-a nascut de cateva luni in mintea unor personaje si se desfasoara nestingherit pe diverse site-uri/profile de socializare. Am impresia ca pana deunazi n-am cunoscut deloc anumite persoane care va-sa-zica se avanta prin muzee/teatre si evenimente culturale de cand lumea si pamantu’ si doar acum s-au pomenit sa-si insire cartile citite pe perete. Nu stiu, nu prea cred sa fi fost eu orbita de aparente si sa nu vad substraturile fine de vita regala ale multor altora din jur, insa ce mi se da sa constientizez mai nou, cand transformarile subite se doresc a fi considerate deja old habbits, ma dezgusta mult prea tare. In cazul in care remarci ceva nou in atutudini, cineva se uita chioras la tine, ti-e asa si pe dincolo, sa nu fi suparat pe nimeni, desi n-ai aruncat cu pietre, doar c-o privire-ntrebatoare. Ce sa mai, daca turma-i culta, ne facem toti oi de cinema si teatre, nu de amoru’ artei, ca mai mult de amoru’ curtezanilor si-a muritorilor de rand care-s toti la fel si noi am vrea sa dam pe-afara. Nu suport prefacatoria asta ambulanta, manjita pana la urechi cu ser intelectual si mi-i urata pana la rame-da, alea de se tarasc pe sub pamant (vorba robotzilor)  treaba asta imbracata frumos in haine unicat luate de pe la fel de fel de targulete underground, adica din alea nestiute de nimeni. Se poarta sa fii hipster, da’ sa n-ai habar ce inseamna de fapt termenu’ asta si se mai poarta fel de fel de alte mode. Mai discutam si depsre restul, seara asta o lasam dedicata exclusiv programelor culturale.  Sa nu mai pomenesc de spiritul de Ctrl+V aplicat in enshpe mii de directii, preluat din randul persoanleor ce par a fi mai rasarite, dar preluat in asemenea hal de pare insusit de-o vesnicie si doamne fereste sa indraznesti sa remarci vreo asemanare ca-ti primestiu o laba peste bot pentru remarca nepotrivita. Eh…La naiba, frate, suntem toti niste oameni de la zoo.

Incep de maine! Cum ce? Cura de slabire. Ma rog, vorba vine cura de slabire, pentru ca, sincera sa fiu, nu prea sunt de acord cu retetele astea minune, care te fac supla intr-o saptamana si te rotunjesc la dublu in urmatoarea. Ei bine, incep de maine un stil de viata sanatos. Si anume: miscare, mese regulate si cat de cat echilibrate, stop junk food, dupa 18 se permit doar fructe si asa mai departe. Ideea asta cu “de maine”, ma macina de vreo cateva saptamani si drept a zis cine a zis ca lucrurile care-ti sunt interzise ti se infatiseaza din ce in ce mai atragatoare in momentul in care exista chiar si cea mai mica bariera intre voi. Ajung cu mare tristete in suflet la aceeasi concluzie: parca in perioada asta am pofta de inghetata, multa ciocolata, la terase doar cafea cu frisca si sucuri, mi se mai face pofta de fructe imediat dupa cina si cate si mai cate deserturi nu-mi vine a experimenta. Am lasat chiar si lenea la o parte si m-am pus nitel pe experimentat in bucatarie (bineinteles, dulciuri racoritoare de vara, DAR! cu multe calorii). Stiu ca de maine incep si azi ma rasfat. Asta o spuneam si ieri si alaltaieri, o spun si azi, cand parca imi vine sa mananc toate clatitele de la bunica (eu care, in mod normal dupa 2 clatite eram cat se poate de satula), cu gandul ca de maine…. Tare vreau sa vad si eu cum va arata de maine-poimainele meu. Si cand te gandesti ca nu cer prea mult, decat vreo 5-6 kg in minus sa ma declar pe deplin satisfacuta. Poate pentru ca nu mi se pare un capat de lume, ba chiar am impresia ca e relativ usor sa scap de ele, poate ca asta mi-e realul motiv pentru care “maine e intotdeauna mai bun ca azi” pentru a incepe stilul ala de viata de care va ziceam.

Sa nu mai vorbim cand e vorba de restaurante…La capitolul asta, trebuie sa recunosc, am o MARE  slabiciune: tocmai pentru ca mi-au placut de mica si se pare ca pasiunea asta e mai greu de stavilit. De la cativa anisori, de cand incepeam eu sa inteleg cam ce se intampla in lumea asta si de cand refuzam indarjit orice forma de hrana, in momentul in care ajungeam intr-un restaurant, se intampla sa-mi vina pofta de mancare instantaneu si sa termin tot din farfurie (spre marea multumire alor mei, care nu mai stiau cum sa ma tina in viata, pentru ca se pare ca puteam trai bine-mersi doar cu oxigen si apa). Lucrurile se pare ca au ramas neschimbate la acest capitol, ba mai mult, adaugandu-se inca de prin clasa 1 pofta de fel de fel de mancaruri gatite la domiciliu. Lucru trist pentru mine, intr-un fel….in felul ala in care in momentul de fata ma gandesc serios ca de MAINE sa mai schimb putin situatia.  Asadar…maine-i marti si se zice ca nu e bine sa incepi niciun lucru in ziua de marti a saptamanii. O las pe poimaine!