E pe cale sa se-ncheie si prima zi oficiala de primavara si e pe cale sa devina una din zilele pe care vreau sa le sterg din calendar si sa le reneg.

Cand eram eu mica, (nu foarte departe de timpul in care postez), asteptam ziua de 1 Martie cu sufletul la gura. Asteptam sa merg la scoala si sa-mi gasesc plicuri anonime in banca, flori si martisoare. Asteptam sa o iau pe mama de mana si sa merg la ales de martisoare. Fiecare martisor in parte era cu dedicatie, era ales pe spranceana si cu multa grija. Nu plecam de la tarabele alea inghesuite si pline de panglici alb-rosii, pana nu gaseam martisorul potrivit. Era o perioada frumoasa, pe care o apreciam altfel, pe care o asteptam cu nerabdare si cu bucurie. A venit primavara! Oficial!

De vreo 2-3 ani, am uitat complet de sarbatoarea asta nationala, sarbatoare specific romaneasca si am renuntat incet-incet la purtatul martisoarelor. Imi amintesc cu drag ca aveam vreo 4 martisoare pe care le schimbam cu regularitate si pe care le purtam cu mandrie de la geaca, la tricou si ghiozdan. Incet-incet, am renuntat la cel de pe geaca…si-a mai ramas o amintire simpatica prin anii de-nceput de liceu, cand inca mai purtam panglici impletite cu alb si rosu, dupa care, am renuntat definitiv la orice forma de a-mi aminti de sarbatoarea asta care-mi oferea atat de multa incantare. N-am mai primit martisoare…de ceva vreme. Poate pentru ca nici nu m-am chiunuit sa ofer, poate pentru ca nici nu am aratat prea mare interes…poate pentru ca nu sunt singura care a patit-o, iar voi sigur intelegeti despre ce vorbesc. Nu-mi place ce devenim, nu-mi place felul in care ne maturizam, in care, nu noi, ci viata insasi ne schimba…si o face irevocabil. Sa ne fie rusine pentru ceea ce am lasat sa ni se intample, iar voi, restul, care inca mai simtiti ca prima zi de primavara e speciala, tin sa va felicit ca puteti s-o faceti si va-ndemn sa ne prescrieti si noua reteta.

Pana una-alta, raman cu frezia mea de pe birou care-mi aduce suficienta primavara-n suflet. Doar atat cat am nevoie.

Dupa vizionarea unui film nu prea romantic, doar mai mult sau mai putin cu tema centrala “iubirea”, m-a palit o nostalgie si-o pofta de scris de nu-i adevarat. Am sa-mi spun parerea prin prisma unui personaj fictiv,  iar voi puteti sa comentati si sa ma corectati, ori puteti sa lecturati si s-aprobati.

M-am gandit sa va spn povestea adoi gandaci, dar n-are sens. Ce naiba? Ne-ascundem identitatile in halul asta?

Ii era dor sa simta fluturii din stomac la o discutie banala, sa se uite la un film si sa uite despre ce era vorba-n scenariu, sa vorbeasca ore-n sir la telefon si … si cam atat. Si cam atat, pe naiba. Le-ar putea avea pe toate celelalte, dar ar lipsi fluturii din ecuatie si-asa n-ar mai merita efortul, decat partial. Niste fluturi idioti care-ti taie pofta de mancare si care-ti canalizeaza energia doar intr-un singur punct.

Fluturi ametiti, care te izbesc de toti peretii. Fluturi cufundati in bezna, care nu te lasa sa vezi realitatea. Si ce daca n-o vezi? Cateodata e mai bine sa traiesti departe de ea, cateodata e bine sa n-ai limite si prejudecati, sa crezi ca doar tu ai dreptate-n tot ce faci. Sa te lasi manipulata si orbita de atatea roiuri de fluturi si sa te lovesti d-un perete-n fuga, sa-ti spargi arcada si sa te trezesti. Sa regreti o saptamana-doua, sa te mai amagesti vreo doua-trei luni, iar un an poti doar sa-ti amintesti cam cum era si sa nu mai lasi sa ti se-ntample asta, de frica izbiturii. Am ajuns in stadiul in care nu ma mai ghidez deloc dupa ceea ce simt. Am ajuns acolo unde nu fluturii comanda, in care minte-i mai presus de orice. Imi pun intrebari, imi dau verdicte, trag concluzii, beneficiari si beneficii, recenzii si-argumente, idei preconcepute si posibile lovituri de care ma feresc din start, lasandu-le sa ajunga doar la stadiul de simple mangaieri nesemnificative, atat cat e nevoie sa-mi gadil orgoliul, sa stiu ca nu e totul pierdut. Intotdeauna ceva e nepotrivit.

Si m-a lasat Domnu’ sa-ntalnesc multe specimene diferite. Intotdeauna mintea merge atat de departe, incat totul pare gresit, incat totul e nepotrivit, ba chiar total nepotrivit si nu ma mai lasa sa continui. Le despic pe toate-n patru si-am plecat la primul semn. Si nu,  nu ma mai intorc…pntru ca tot minte-mi zice ca intotdeauna va fi ceva nou, ceva care sa reinvie fluturii, care par a ma fi parasit in favoarea prejudecatilor si-a constrangerilor pe care de multe ori mi le autoimpun. Ma mai amagesc adeseori cu cate-o adiere de vant in gol, cu cate-o vorba frumoasa, insa…trec pe langa mine, facandu-ma sa zambesc, sa le accept, dar niciodata sa nu le cred. Mi-a fost dat sa intalnesc atat de multe, incat nu mai am putearea sa ma-ncred in nimeni si nimic.

Bla bla-uri ieftine despre cat de “frumoasa esti”, despre “ochi frumosi”, “imbracaminte” si-alte nesimtiri crase scoase de capete care-si urmeaza instinctele de vanator . Am ajuns sa nu cred nimic, sa le iau pe toate la gramada, sa le-arunc intr-un singur colt, lasand in urma doar un zambet, posibil o satisfactie, dar de multe ori doar o grimasa-n coltul gurii si-o ridicare din spranceana. Orice-ai spune, nu mai cred si nici macar nu ma chinui sa mai cantaresc.

Cand ma gandesc ca fluturii erau de vina ca-mi impuiam capul si mintea de diverse complimente…care erau la fel, doar de dragul complimentelor, de dragul unor “combinatii” reusite, o impresionare scurta si o autosatisfacere a orgoliului masculin. Multumesc, dar fluturii sunt in subordinea mea si nu-i mai las sa zboare decat cand vreau si cu intentie. Pe toate acele bla bla-uri, le accept si le voi accepta in continuare, dar le voi filtra si voi alege pe care vreau sa le cred si pe care le arunc din start, desi…in fond raman toate niste amagiri, niste dorinte de-a crede ceva ce ti-e pus pe tava, de-a crede niste minciuni.

Ma mint voit, crezandu-le, sau vrand sa le accept.

Inainte de fiecare post nou, am in minte cel putin vreo 5 subiecte de povestit. Ajung in fata laptopului si ….nu mai stiu nimic din ce am avut de gand sa-nsir. Asadar, de aceasta data mi s-a intamplat la fel: vroiam sa scriu de HiMan, dar las asta pentru un post urmator, cand voi avea si o poza atasata. Am vrut sa scriu despre viata la camin, despre colegul nostru Pomp de la 5, care mereu ne face sa radem si care e mereu aici cu telefonul, sa filmeze toate prostiile pe care le facem. Am mai vrut sa va povestesc de colegele mele de camera, care mai nou sunt Parasute (s-au inscris la parasutism si planorism). Ce-o fi in capul lor? Eu oricum, chiar daca le zic de ‘enshpe mii de ori pe zi ca-s nebune, le apreciez curajul. Am mai vrut sa scriu despre oamenii care nu stiu sa mai guste din viata de club, dupa aplicarea unei noi legi in monitorul oficial. Mai aveam in plan sa scriu despre mine si ce s-a intamplat cu distractia in club. De ce odinioara ma distram atat de bine, incat nu imi pasa de nimic si intotdeauna vroiam sa stau cat mai mult, sa nu pierd nimic, ca continui sa dansez cu ochii inchisi pana la epuizare? De ce acum nu e la fel? Sa fie o schimbare la mine? La ceilalti? Obisnuinta? Aseara, mai bine-zis azi-noaptea, cand m-am intors de la o petrecere foarte reusita din Club Midi, unde invitata de onoare a fost Tania Vulcano, stateam pe marginea patului si ma intrebam “ce se intampla?” De ce nu ma simteam ca altadata? De ce distractia nu mai e la fel? Deja eram nervoasa ca nu gasesc raspunsuri si-mi exprimam ideile cu voce tare. Ba chiar am inceput sa-mi intreb prietenele despre fenomenul asta, sa stiu daca-s singura-n problema, ori daca suntem mai multe? M-am linistit…imi dadeau dreptate, dar nu-mi dadeau raspunsuri. Am mai meditat putin…m-am uitat la poze si mi s-a aprins un beculet. Imi placea sa merg la mare, la evenimente, pentru ca nu cunosteam pe nimeni si nu imi pasa de nimic. Imi placea mult mai mult in Midi atunci cand eram “incepatoare” si cand lumea de la noi de-acasa n-avea treaba cu tipul asta de distractie. Eram printre straini, pe care totusi ii consideram ca fiind o mare familie. Acum…s-a umplut de lume, lume cu impresii, care te analizeaza din cap pana in picioare, iti masoara pasii si se intereseaza cu cine ai mai vorbit, pe cine mai cunosti, incearca sa ti se bage pe sub piele, sau incearca sa demonstreze ca-s mai tari si-si dau ochii peste cap c-o apa plata-n mana. Un fel de afirmatie…”ce stii tu?Imi curge sange-albastru-n vene,da?”. Oameni care se dau de-a locului, chiar daca e prima oara cand calca intr-un asemenea loc, oameni pentru care restul oamenilor sunt penali si simt nevoia sa-si arunce-o masca de superioritate si sa se tina stras de-o apa plata. Nu o data, de doua, trei ori, ci…de fiecare data, iar daca nu, prefera sa stea acasa. Muzica e doar o scuza. Am ajuns sa rabd setea, de groaza sa nu-mi iau apa, am ajuns sa evit sa ma desfasor in voie, pentru ca nu-mi plac comentariile. Poate sariti cu sfaturi de genu’ :”Nu trebuie sa-ti pese ce cred ceilalti!” No shit! Nu-mi pasa…dar totusi n-am cum sa evit autocontrolul la interceptarea unei analize scurte si-a unei priviri intepatoare. Ignoranta…da? Da, desigur, dar atrage dupa sine autocontrolul, fara sa vreau.

In concluzie….iubesc cluburile in care sunt doar cunoscutii de care mi-e drag sa ma-nconjor si nu alt fel de “impresari”. Iubeam sa ma distrez cand nu aveam de salutat atat de multa lume intr-o seara si cand intalneam oameni prietenosi, pe care-i vedeam pentru prima data si-mi zambeau si ma-ndemnau la dans. Inca merg cu placere la evenimente, inca astept cu nerabdare 1 Mai…inca mai sper la o distractie fara “imrpesii” pe Kudos si in Midi. Ne revedem vinerea viitoare, la Troy Pierce, nu-i asa?

P.S. : multumim Psaico pentru pozele reusite de la fiecare event marca Midi.

Tring! Am primit un mail! Tzaar -tzaarr ! Stai mah, ca-mi suna telefonul! Bleep-bleep! Ha! Sms! Trebuie feedback.

Numa’ un pic sa-mi verific contu’ pe twitter, daca am vre-un DM, ori daca e careva care mi se adreseaza @LoanaV. Doaaaaaaamnee!

Ai putina rabdare, doar sa intru pe blog, sa vad daca am comentarii noi si sa-mi mai verific numarul de vizitatori si sa-i localizezpe harta. Viiiiiin acum!

Pfff….dar am 3 notificari pe FB si mai tre’ sa vad daca mi-a vizitat cineva profilul pe HI5, ce naiba? Atat nu poti sa astepti? Gata…vin! Inchid tot si vin!

…..in 5 minute, ca vreau sa mai vad vizitatorii de pe vechiul blog si gata. Pfff…inca 11 tweeturi, intre timp. Verificare rapida si-am plecat. Ies pe usa si-mi doresc un alt telefon si net oriunde. Iarasi am fost  ultima, iarasi m-asteptati, stiu! “Bine ca stai pe pe net, cand noi ne machiem!”, aud o voce mustratoare-n spate si ma grabesc sa-mi aranjez paltonul

Asa se intampla de fiecare data.  Dar drept iti zic, ca dintre toate astea, cel mai tare ma bucur la Sms-uri noi. Imi sare inima din loc cand am primit un mesaj, cu sau fara motiv, dar asa se intampla de fiecare data. Sunt atat de incantata, incat nu se poate discuta cu mine pana in momentul in care nu ajung sa pun mana pe telefonn sa il verific. Pe locul doi, ca bucurie-n suflet, sunt comentariile pe blog si numarul crescand de vizite. Ma implineste treaba asta, si-mi da incredere in mine. Stii ce-mi mai incanta corazonul? Add-urile pe mess, dupa care urmeaza strict, falowerii pe twitter. Toate astea imi dau o stare de bine. Imi plac oamenii prea tare and i really need to keep in touch. Asta-i o buba mare de-a mea, iar pe langa asta, pe langa faptul ca-mi place sa rad pe YM!, imi plac de mor noile contacte, care par interesante. Sunt asa…o provocare pentru mine. Sa vezi cum te percepe o noua persoana din lista de mess, dupa o serie de discutii. Se intampla sa pierd extrem de multa vreme si cu pozele, trebuie sa recunosc. Cand m-apuca dracii, pierd ore in sir pe FB si dau de persoane, inbhipuite si neinchipuite si ma-nciudez de mor cand au profil din ala privat si n-avem prieteni comuni. Nu ma-ncumet la add in toate cazurile, dar se mai fac si exceptii. Si asta trebuie sa recunosc. A trecut vremea Hi5-ului, dar si el la vremea lui ma-ncanta cu profile visitors, pana s-a introdus optiunea aia care nu te lasa sa fii vazut daca vizitezi, pe care de altfel am bifat-o cu totii, asadar nu mai e palpitant. Am innebunit de tot, dar sunt sigura ca si pe voi va fac sa va simtit bine aceste mici detalii din viata cotidiana si sunt la fel de sigura, ca nu multi o sa recunoasca treaba asta. )

Eu? Eu stau ore-n sir pe Facebook? Da’ de unde….mai incarc si eu o poza-doua si gata. Nu ma pasioneaza Hi5-ul, doar ca-mi mai schimb uneori tema si topul…(zilnic). Nu, nu ti-am citit blogul, doar mi-am aruncat ochii, in graba. De ce m-as bucura la mesaje, doamne fereste? Nu stau deloc pe twitter, dar sunt la curent cu toate vestile (in momentul aparitiei)…din greseala. Extraordinar! Nu stau pe mess…deloc. De’ aia am busy all day long. Bullshit!

Face it! I’m not the only one.  (intre timp, un nou comment pe FB) )

Ca tot  mi-am tras domeniu nou, pe care o sa-mi imprastiu de zor ideile, ca tot a trecut Valentine’s day, sarbatoare, care mai degraba a trecut pe langa mine, ca tot am ramas fara parfum de frezii-n camera mea, proaspat intoarsa din cel mai popular local al orasului de bastina, mi-am zis c-ar fi o idee chiar buna sa m-apuc sa-nsir ceva aci-lea, ca nu mai am rabdare pana la un prim post din ala..oficial asa, cu stimabili si stimabile.

M-am intalnit deunazi cu o prietena apropiata (in localul mai sus mentionat) si am inceput linistite analiza-n cauza, povestea zilei de azi, a zilei de ieri, iar in timpul conspectului, mai salutam cate o cunostinta. Astfel, dupa un schimb de locuri si intalniri neasteptate, stand la masa cu niste prieteni, noi abandonand sintezele anterioare, am inceput discutii potrivite unui grup mai  mare de 3 persoane. Din vorba-n vorba (ce-i drept, la inceput n-au fost prea multe), am scapat usor de tensiunea din atmosfera, ne-am familiarizat cu noii membri si nu stiu cum, dar s-a ajuns la Valentine’s. Ma-ntreaba o cunostinta nou-facuta:” de ce n-ai prieten?” ….Blank….Imi chinui neuronul inghetat (ca ne batea un alizeu usor la tample) si, in incercarea da-a trece subtil peste subiect, raspund eschivat ” ca mi-e bine asa”. Tipul insista cu-ntrebarea si-mi cere detalii. Ce detalii as putea sa dau unui nou-cunoscut, tinand cont ca mi-l prezentase fostul meu prieten, care de altfel ne acompania-n discutie? Imi mai suprasolicit neuronul, dar deja enervat ca nu gasea raspuns, am inchegat o fraza de “lasa-ma-n pace” repezindu-l si-ncercand sa subliniez ca-i o intrebare oarecum ciudata, daca nu nepotrivita.

Revenind la subiectul “de ce n-am prieten?” Pai…ca…de-aia! Da? Cum puteam eu sa gasesc raspuns la intrebarea asta, adresata atat de brutal, de un necunoscut, cand nici eu n-am vre-un raspuns? Poate pentru ca n-am chef sa dau explicatii nimanui, ca-mi place sa-mi tin telefonul pe silent o mare parte a zilei, ca nu-mi plac zecile de inimioare de Valentine’s agatate in toate vitrinele, pana si in cele mai amarate ABC-uri si pentru ca (spre deosebire de altii), nu o sa fiu obligata sa-mi tin “la loc de cinste” noua mascota, kitchoasa si oribila, primita-n dar. Uite d-aia ma simt bine, eu cu mine, lenevind cat e ziua de lunga.

Referitor la discutii cu tema “valetine’s day”, care-s din ce in ce mai spumoase, in fiecare an se gaseste cate-un destept/desteapta, care-si spune-n plen marea descoperire, cum ca n-avem nevoie de o zi ca asta sa ne iubim, cum ca e o sarbatoare prea comerciala pluuuuuus ca nu e romaneasca : NOI AVEM DRAGOBETELE!, parundu-i-se c-a revolutionat gandirea lumii contemporane, afisand o mandrie si o maturiatate in gandire…de nu-i adevarat, dom’le! Si cam ce-i rau sa si sarbatoresti azi? Ca doar nu toata ziua ti-o cupara iubitul flori si ti-o face declaratii de dragoste, c-ajungi sa dai pe-afara de la atata iubire zilnic. Nu ca-s eu foarte “in” cu sarbatoarea asta, eu sunt doar impotriva miilor de inimioare de jucarie, de mancare, de tot ce vrei pe toate gardurile, cu pret de fabrica si TVA.

Chiar m-am simtit de zile mari in 14.02.2010!

PS:cine zicea ca semenele nu exista, era un maaaaaaare mincinos!

Proaspat intoarsa dintr-o minivacanta de ski, de la Arieseni, ma simt nevoita sa va impartasesc cam ce-am vazut, facut pe-acolo. Activitate de baza:ski. Alte activitati: mancat, dormit si mai ales privit si admirat. Pe langa splendoarea locului, am mai vazut printre brazi, coborand pe partii si altfel de splendori: si-anume mult prea-slavitele pitzipoance! La naiba! Nici pe partie n-am scapat de ele. Ele razbat oricunde si oricand si se fac remarcate in orice conditii meteo(fie cold galben, portocaliu sau rosu). Ele vor fi intotdeauna cu vreo 3 piese de vestimentatie in minus, oricat de-n minus e starea vremii. Vara, ele sunt cele care uita ca auin garderoba si altceva decat lenjeria intima si costumul de baie, iar iarna…le ingheata curu-n pantaloni. Pardon!hotpants. Asadar, am trait s-o vad si pe asta: tanti pitzi-n hotpants la ski. Si de ce tanti? Pai…ca domnisoara sigur nu era, doamna nici asa….de batrana, era pe la mijlocul vietii. Prin urmare:tanti! Una bucata persoana de gen feminin, blondul nu lipsea, dar coafura nu rezista din cauza viscolului de afara (nu cred ca folosea fixativul potrivit), o geaca de primavara, cu vedere la buric si nelipsitii hotpants! Stiu: e fashion, se poarta, lumea a innebunit de tot si a uitat de jeansi si alte tipuri de pantaloni:  e vremea pentru hotpants! Bine, bine….dar pana si pe partie ma intoxicati cu ei? Domnisoarelor, doamnelor, stimate lady si-alte tanti: opriti-va o clipa si lasati moda sa-si urmeze cursul firesc, nu incercati sa o duceti acolo unde nu-i e locul. Fashion pe partie? Pai ia-ti un costum de ski iesit din comun, o caciula groasa, dar simpatica si go for it! Doar ai venit sa skiezi, nu? Si pe urma poate mai vrei sa scoti nasul in lume, nu sa stai in casa cu batistele langa tine si inconjurata de ceaiuri si medicamente. Am uitt sa mentionez, ca tanti asta si-a tras si-un instructor frumusel, ca poate-poate o invata ceva(si printre altele, sa si skieze). Hai sa o las deoparte p-aceasta tanti pitzi si sa trec la alte aparitii din rasa ei pe-aceasta partie. Am observat ca o pitzi veritabila nu se lasa intimidata de starea vremii, uitand cu desavarsire pentru ce s-au inventat caciulile, nu-si acopera machiajul cu ochelari de protectie, urechiusele-nghetate rezista la cantitatea de haur atarnatoare, unghiutele insa, trebuie protejate, iar cat despre socializare: au grija sa fie auzite si sa rada cat mai colorat, sa poata fi reperate din orice colt al partiei. Am vazut de toate. Stand la coada la teleschi: una striga amuzata catre celalata: “Hai fata s-o sunam pe Adina sa-i facem ciuda!” cealalta:”nu, fata! stau sa ajungem sus si o sunam de acolo!”.  Si ajunse acolo, si-au exprimat bucuria-n strigate la telefon si salutari de pe partie, chiar si din partea “lui doamna mama lui adi”. Fetelor, sunteti cool enough cu ochisorii conturati pisiceste, cu rasul si glumele de suburbie si cu hauru’ din dotare la aexpozitie-n zapada. Betele sus, radeti, amuzati-va si partieeeeeeeeee! Doar ajungeti acasa, tre’ sa stie tot poporul ca ati invatat sa schiati…plus pozele cu boticu-n vant, bine hidratat si colorat din varful partiei, numai bune de postat pe Hi5, ca mai aveti un pic pana sa dati de FB. Asadar, fashion sau nu, I had quality time with my parents…and perfect winter days:ski and sun snd fun!

PS: zicea cineva ca scapam de pitzipoance si cocalari in 2012. Aveti rabdare!:)))

Azi…sau mai bine spus ieri, am avut parte de o intmplare care m-a facut sa-mi dau doua palmi si sa ma gandesc mai bine la viata. Cu greu trezita din somn pe la amiaz, inca vorbind urat la telefon din cauza discomfortului cauzat(aceala de a ma trezi), am resit sa fiu gata de iesit pe usa in aproximativ 15 minute. Mi-am rezolvat problemele, m-am reintors  in camera si am inceput sa-mi fac bagajul, ca doar urma sa ma intorc acasa… Pe la mijlocul actiunii, constat ca nu am mancat nimic de ieri (in cazul de fata alaltaieri, ca e trecut de 00.00) de pe la amiaz. Brusc si dintr-o data mi s-a facut foame, iar la insistentele prietenelor mele, muult mai infometate, am mers la cantina, ca toti studentii. Lucrurile au decurs normal, nu stiam ce sa ne alegem din “multitudinea” de sortimente disponibile si am continuat sa ne plangem de culoarea innegrita a cartofilor. Cu asta nu ne-am putut obisnui inca. Jumatate din ce am cumparat a ramas in tava, urmand sa o ducem pe banda transportoare. Intre timp, mai stateam la povesti, pentru ca ne era prea lene sa ne ridicam sa ne continuam activitatea. Apare langa noi un batranel, care foarte sfios si respectuos ne intreaba daca am terminat de mancat si daca ii dam voie sa ia el resturile. I-am intins tavile, si-a scos o geanta pe masa si am putut observa cum si-a sortat carnea intr-o punguta, cartofii in alta si sucul l-a pus separat. Tin sa precizez ca era un batranel ingrijit, curat si ca in geanta lui era ordine, toate bine aranjate si sortate. A zis: “carnea asta e buna pentru mai tarziu”, a golit-o in punguta, dupa care cu un bun-simt iesit din comun, ne-a dus el tavile pe banda, s-a intors, ne-a multumit si a plecat. Eu inca eram ins tare de soc si ma uitam ca o cretina dupa el, fixandu-l, fara sa-mi dau seama ca il fac sa se simta prost. A plecat, dar i-a ramas privirea pironita spre noi.  Instant mi s-au umplut ochii de lacrimi si am inceput sa ma gandesc la cat de nedreapta e viata uneori. Am umplut containere cu mancare stricata, pentru ca era prea multa si nu avea cine sa o manance…iar el? Abia astepta sa ii intinda cineva macar o bucata de paine. Sa-mi fie rusine! Sa ne fie rusine!

Pana nu de curand, I used to love people. De curand, I use to ignore them. Nu obisnuiam sa cred atat de tare in dezamagiri, la fel cum nu vroiam sa cred ca oamenii se schimba doar de dragul schimbarii. Si nu doar se schimba, dar lasa cu usurinta trecutul in urma, uita lucrurile spuse, uita de prietenii, uita de principii si se ghideaza doar dupa aparente. Aparente care nu demult erau injositoare, starneau rasul si dezgustul. Acum? Starnesc comentarii iubitoare si multe stelute online, multe declaratii de prietenii pe vecie si imbratisari si dragalasenii. Mi-e greata de o parte de oamenii care ma inconjoara, ori m-au inconjurat vreodata. Mi-e scarba de lumea in care fiecare traieste, nu cum il taie capul, nu cum se simte bine, nu pentru el, ci  pentru restul personajelor mondene. Lume  in care vrei sa crezi ca esti centru propriului tau Univers, dar nu faci altceva decat sa gravitezi in jurul altor centre, care la randul lor se vor a fi persoane de contact (varii contacte) cu nume sonore in societate. Asadar, se aduna mai multe astfel de persoane care au cunostinte diverse din multe “domenii de activitate”, una mai importanta ca cealalta si uita ca intr-o anumita perioada nu se suportau, uita ca toti prietenii lor de zi cu zi stiu asta, dar nu le mai pasa. Ei se aduna, se “imprietenesc” si isi formeaza o bula de sticla in care ei sunt cei mai cei dintre toti, traiesc acolo, dar in acelasi timp incearca sa epateze, sa iasa in evidenta cu fiecare ocazie, sa se impuna pe piata, asemenea unui brand care-ti iese in cale peste tot.  La un moment dat, vrei nu vrei, intervin tensiuni in acea bula si incepe sa fisureze. In prima faza, toate astea se intampla in interiorul ei si piere increderea intre oricare doi membri, pentru ca niciodata nu vor sti toti aceeasi varianta a unei povestiri. Cu toate astea, ridica fruntea si merg cu tarie inainte, pana in momentul crucial:spargearea. Atunci, toata tensiunea acumulata in interior, ia proportii uriase, se adauga picanteriile si se imprastie cu viteza luminii si cu o rautate care aminteste de relatiile dinaintea “prieteniei” formate-n bula. Iese o treaba urata, medaitizata puternic, dureroasa, dar mascata de actiuni multiple, generate de o rautate iesita din comun. Povesti? N-ai vrea sa auzi…te-ai speria. Iti juri ca bula aceea nu mai are cum sa se refaca vreodata,  dar sfatul meu e sa nu tragi concluzii pripite. Cand te astepti mai putin, se face rost de un lipici special, demn de filmele de vrajitorii, iar “vechile prietenii” se reinnoiesc. De aceasta data, puternic…insa bula va continua sa se sparga, sa improaste cu venin, apoi sa pluteasca din nou pe ape linistite. Mi-e greata de atata ipocrizie si minciuna, de atatia oameni care vorbesc cu pasiune si incredere despre un subiect, ca sa isi schimbe parerea radical in urmatoarele doua ore si sa uite tot. M-am saturat de atata machiaj de fatada, care ascunde atat de multe imperfectiuni, care la randul lor, in spatele frustrarilor personale sunt transformate in perfectiuni. Pana de curand asteptam noi reactii care sa ma amuze, dar se intampla atat de multe si atatea lucruri care mi-au starnit sila si repulsia de a mai asculta. Si totusi….i llive here. N-aveti decat sa traiti afundati in minciuni si plini de sine, ridicandu-va pe un piedestal imaginar, iar in loc de Coco Chanel, lasand miros de voma. You diserve that kind of life!

Cel mai recent post a fost “Ultimul pe 2009″, dar incepand de acum, cel mai recent post va fi “primul din 2010″. S-a stabilit o cifra-n data pentru urmatorii 10 ani, la fel cum s-a stabilit una in prefixul varstei mele, pentru aceeasi perioada delimitata de timp. Suntem copii, acei copii care cresc, iar atunci cand se privesc in oglinda se vad maturi la fiecare noua “infatisare” si au dreptate. Intr-o zi am fugit, iar de atunci nu ma pot opri din aceasta fuga continua, din acest joc de rol, pe care il neg si voi continua sa fac asta. Am inceput prin a culege o floare, care ma impingea spre altele, dar care in acelasi timp nu ma lasau sa ma mai intorc la coronitele impletite din papadii in copilarie. N-am intors capul inapoi decat o data. Nu-mi pare rau si sigur as face-o din nou, desi as vrea sa nu mai zgarie atat de tare spinii trandafirilor. Poate daca erau de la o florarie mai din centrul hartii, erau curatati de spini si atunci treceam peste partea asta…degeaba. Flori care nu se mai ofilesc, flori pe care inca le mai pastrez uscate, trandafiri carora inca li se mai vad urmele de spini, cu urmele de ADN in varf. O parte din frezii s-au uscat, iar o parte din ele pareau sa aiba mutatii si sa prezinte spini mari, iar ranile au fost mai adanci, s-au vindecat mai greu, dar a meritat fiecare intepatura. Ai crezut ca ma poti intoarce din drum, ai crezut ca sunt mereu acolo, te-am facut sa crezi ca poate ai dreptate. Dar cat despre tine? (cealalta persoana a 2-a) Cat despre tine….imi pare rau si vreau sa incetez din a-mi cere scuze, dar simt ca inca nu m-am revansat pentru cat am gresit. Mai sunt persoane ca destinatari a persoanei a doua in monologul meu ( desi un monolog se presupune a avea doar persoana intai). Nu mi-am gasit inca locul si nu stiu unde sa ma opresc…poate mi-as dori si niste zambile in buchet, ori poate as vrea sa plantez o floare sa stiu ca o sa supravietuiasca mai mult…si sa nu ii mai gasesc spinii, decat atunci cand trebuie sa ii vad. Am de toate in gradina, inca mai plantez, mai strang recolte, culeg buruienile si le arunc cat mai departe, insa acestea se incapataneaza sa creasca.  Cand vom invata cum e sa iti pastrezi integritatea, principiile si valorile, vom reface structura gradinii, dar schimband putin rolurile, pentru ca n-ai mai putea sa ocupi acelasi loc niciodata. Am invatat sa nu spun niciodata niciodata, dar simt ca am dreptate si-mi permit s-o zic. Mai citesc si cate-un blog din cand in cand si-mi dau seama cat de diferiti sunt oamenii si cate au de spus, imi dau seama ca desi ma consider performeara in categoria “cunostinte de tot soiul”, mai am inca mult de invatat si multe prezentari de facut. De ce nu as incepe acum?  Ma numesc Loana….

Parca nu pot sa ma pun in pat sa-mi pun un film, fara sa scriu.  E ultimul post pe 2009.

2009, an care de altfel, il declar cu mana pe inima ca unul dintre anii care m-au schimbat, care a contribuit in mod direct si irevocabil la ceea ce (incet, dar sigur) urmeaza sa devin si la cea de acum (care inca se simte intr-o continua tranzitie). Ca sa incerc sa dau cateva tag-uri pentru anul ce se scurge, as incepe asa: stres, Bac, admitere, facultate, Cluj, camin, studentie, petreceri, invatat, munca, incercari, tentative, energie, muzica, relatii, prietenii, cafele, apa plata, tentatii, libertate, schimbare, fashion, mare, midi, oameni noi, sperante, vise, arhitectura. Anul asta m-a crescut, daca mi se permite sa formulez asa, m-a facut sa-mi pese putin mai mult de mine, in defavoarea celorlalti. S-au intamplat atat de multe in viata mea, incat simt ca nu am avut timp sa sorb fiecare picatura, trecand mult prea repede pe langa unele detalii care aveau ceva important de spus, prin subtilitatea lor. Discutiile serioase au crescut la numar, timpul liber scazand considerabil in clepsidra personala. Nu ca mi-ar parea rau, nici ca mi-ar parea prea bine, doar ca poate uneori as vrea sa pot sa schimb ceva, sa fac o zi sa dureze mai mult, ca sa am timp pentru toate. Sa dorm pana ma satur, sa lucrez cat imi propun, sa ies la un ceai cald (ca e anotimpul rece) cu prietenii si sa ma intorc acasa sa imi pun un film. O zi normala este mult mai stricta in ceea ce priveste activitatile insiruite mai sus si imi impune un anumit ritm si un anumit program. Si stii ceva? Daca e sa urasc ceva, cu siguranta urasc programele matinale si cele foarte bine stabilite. Sa vedem cu ce ma surprinde 2010.

Trecand la paragraful doi, am sa va spun doua cuvinte despre Revelion. Plec maine-n zori, la prima ora (da! iar program matinal ) spre Stana de Vale. Plec cu doar doua prietene din toti cati suntem, dar acolo ne mai asteapta cativa oameni. Nu stiu la ce sa ma astept, dar stiu ca vreau zapada si multe sms-uri.Va fi un Revelion altfel, mai ciudat putin, poate cu flash-uri de anul trecut, pe care voi incerca sa le tin sub control. O sa ma simt ciudat…cred. Intotdeauana mi-am imaginat ca voi implini 20 de ani inconjurata de prietenii mei, pe melodia aia clasica de la Voltaj si ca voi plange. Prea melodramatica? Nu stiu de ce, dar niciodata nu am asteptat cu adevarat varsta de 20 de ani. E prea brutala schimbarea asta de prefix si parca aici se termina cu totul si vremea adolescentei. I’m an adult now for real. Fucking shit!

Si cam asta e ideea: 2009 plin, interesant si complicat, un Revelion altfel ma asteapta si odata cu el 20 de ani frumosi (un remix la 6 cai frumosi) si un “la multi ani”, voua, celor ce cititi aceste randuri!

Sa ne vedem cu bine si cu mine in anul care vine! 20+