Am citit la viata mea o gramada de interviuri prin reviste si intotdeauna ma jucam de-a intervievatul, incercand sa gasesc raspunsuri intrebarilor care se puneau, imaginandu-mi ca poate vreodata voi fi intreabta exact aceleasi lucruri. De obicei gaseam raspunsuri rapide la tot felul de intrebari, dar intotdeauna ma blocam la intrebarea aia “Daca ai pleca pe o insula pustie si ai avea voie sa iei cu tine doar trei lucruri, care ar fi acelea?” Intreabarea aceea ma obseda de-a dreptul intr-o vreme si inca am momente cand incerc din rasputeri sa-mi dau seama care sunt cele 3 obiecte vitale pentru mine. Tind sa cred ca de fiecare data, pe masura ce inaintez in varsta, raspunsul meu va fi  altul, asa cum de fiecare data cand imi vine in minte intreabarea asta, raspund diferit, de multe ori reusind sa ma surprind eu pe mine prin mereu alte nevoi si descoperiri despre propria-mi persoana.

O alta intrebare la care aveam nevoie de mult timp de gandire era aceea “De ce ti-e cel mai frica in viata?”. Am citit tot felul de raspunsuri ingenioase, unele mi se potriveau, altele mi se pareau amuzante, dar nu prea reuseam sa-mi dau seama care e elementul cel mai de temut pentru mine. Cred ca in urma unor lungi cautari, raspunsul final e: “de oameni”. Da, de oameni. Ma sperie foarte tare caracterele atat de diferite, mentalitatile si visele oamenilor, incat nu cred ca este ceva mai inspaimantator decat sa vezi degradarea si devalorizarea speciei umane, in fata materialitatii. Ma sperie atat de tare diferentele dintre noi, criteriile de judecata, faptul ca ce pentru mine poate e rau, la altcineva poate sa insemne bine si ca ne ghidam in functie de viziunea fiecaruia, reactionam instinctiv si uitam sa fim oameni. Mi-e teama de deciziile pe care le luam, pentru ca intotdeauna exista si cate un semn de intrebare si aproape intotdeauna exista si doza de nerabdare. Am decis sa ajungem oameni mari, dar nu avem rabdarea de a creste. Pana acum, viata m-a invatat ca rabdarea e rasplatita din plin. Sa nu trecem in cealalta extrema si sa asteptam gratuitati culcandu-ne pe o ureche, dar sa ne dezobisnuim la rezultate imediate. Rabdarea, visele si putina stradanie in alegerea drumul pe care ai decis sa il urmezi, cred ca sunt incredientele care nu ar trebui sa lipseasca din reteta oricarei vieti. Intotdeauna mi-a fost rasplatita rabdarea, poate uneori chiar mai frumos decat imi permiteam sa visez si uite asa am ajuns sa-i dau credit celui care-a spus “cu rabdare, treci si marea” (ori ceva in genul asta).

Revenind la frica, revin si la oameni. As vrea sa existe un scut de protectie in fata tuturor dezamagirilor, ca pana la urma de dezamagiri e vorba, fie ele sub toate formele, fie de la cunsocuti sau specie in general, pe care sa il activam printr-o simpla apasare de buton si care sa existe in garderoba fiecaruia. Poate-am fi mai buni. Si bunatatea asta-i relativa, depinde de nuanta enuntarii binelui/raului si de viziunea proprie si personala a fiecarui individ al speciei in care ne-am nascut. Poate-am fi mai rai. Poate-am fi altfel. Se poate.

Am ajuns in momentul in care nu mai pot sa suport culturalizarea asta subita si de maxima importanta ce s-a nascut de cateva luni in mintea unor personaje si se desfasoara nestingherit pe diverse site-uri/profile de socializare. Am impresia ca pana deunazi n-am cunoscut deloc anumite persoane care va-sa-zica se avanta prin muzee/teatre si evenimente culturale de cand lumea si pamantu’ si doar acum s-au pomenit sa-si insire cartile citite pe perete. Nu stiu, nu prea cred sa fi fost eu orbita de aparente si sa nu vad substraturile fine de vita regala ale multor altora din jur, insa ce mi se da sa constientizez mai nou, cand transformarile subite se doresc a fi considerate deja old habbits, ma dezgusta mult prea tare. In cazul in care remarci ceva nou in atutudini, cineva se uita chioras la tine, ti-e asa si pe dincolo, sa nu fi suparat pe nimeni, desi n-ai aruncat cu pietre, doar c-o privire-ntrebatoare. Ce sa mai, daca turma-i culta, ne facem toti oi de cinema si teatre, nu de amoru’ artei, ca mai mult de amoru’ curtezanilor si-a muritorilor de rand care-s toti la fel si noi am vrea sa dam pe-afara. Nu suport prefacatoria asta ambulanta, manjita pana la urechi cu ser intelectual si mi-i urata pana la rame-da, alea de se tarasc pe sub pamant (vorba robotzilor)  treaba asta imbracata frumos in haine unicat luate de pe la fel de fel de targulete underground, adica din alea nestiute de nimeni. Se poarta sa fii hipster, da’ sa n-ai habar ce inseamna de fapt termenu’ asta si se mai poarta fel de fel de alte mode. Mai discutam si depsre restul, seara asta o lasam dedicata exclusiv programelor culturale.  Sa nu mai pomenesc de spiritul de Ctrl+V aplicat in enshpe mii de directii, preluat din randul persoanleor ce par a fi mai rasarite, dar preluat in asemenea hal de pare insusit de-o vesnicie si doamne fereste sa indraznesti sa remarci vreo asemanare ca-ti primestiu o laba peste bot pentru remarca nepotrivita. Eh…La naiba, frate, suntem toti niste oameni de la zoo.

Cum inca nu prea m-a incercat foarte tare sentimentul de sesiune si cum  de maine e musai, da’ absolut musai sa incep sa-mi supun mintea odihnita la indelungi ore de studiu, am zis ca profit de ultima zi de relaxare si postez ceva, ca tot n-am facut-o de multa vreme(pe motiv de time is money).

Ei bine, de cand ma aflu acasa si am redescoperit televizorul, am schimbat vreo cateva posturi TV si am trecut in revista showurile mele de divertisment de care imi era dor. Am observat ca mai nou se promoveaza tot mai tare cultura, cartile, evenimentele artistice, festivalurile si alte chestioare din astea care sa demonstreze in fata natiunii cat de culturalizati am devenit peste noapte si cate cuvinte noi am invatat saptamana asta din DEX. Eh…astea pe langa portia zdravana de can-can si non-valorile tarii, care inca mai fac raiting.

Sezonul acesta mi se pare ca s-a lansat un fel de moda in exprimare si ca anumite cuvinte sunt in trend,  iar utilizarea lor frecventa, brusca si totodata superioritatea pe care o creeaza gura vorbitorului in momentul folosirii acestora…de nepretuit. Imi vine in minte acum un cuvant pe care il aud de o bucata de vreme pe la toate posturile TV si anume “ravisant”. Ravisant, dupa cum bine ne este definit de al nostru Dictionar Explicativ al limbii Romane este egal cu: “deosebit de frumos, incantator”. Provine din limba franceza, iar lucrul asta ma amuza teribil pentru ca ma face sa ma simt ca pe vremea in care stramosii nostri isi luau aere de superioritate dand-o din “furculision” in “lingurision”. Pentru prima data am descoperit acest termen intr-un documentar francez, Yves Saint Laureant il folosea obsesiv si banuiesc ca a intrat usor in vocabularul nostru uzual, pentru ca, nu-i asa?, e la moda. Daca YSL poate, noi de ce nu am putea?

Nu vreau sa intelgeti gresit: nu ma deranjeaza nimic in utilizarea acestui termen, ci singurul lucru care ma deranjeaza e atitudinea cu care acest cuvant este rostit si mai ales contextul si faptul ca este aruncat cu superioritate in fata unor oameni care ar intelege mult mai multe dintr-un simplu “incantator” sau alte sinonime autohtone. Am invatat prea mult de la cei de afara, am preluat peste masura, insa trebuie sa invatam sa ni se para la moda sa ne cautam propriile neologisme. Credem prea tare in valorile altora si ne incredem prea putin in ceea ce avem noi de oferit, iar prin faptul ca aruncam cuvinte mari in stanga si in dreapta si prin faptul ca-i punem pe cei din jur sa caute in dictionar atunci cand poarta o conversatie cu noi, nu ne face cu nimic mai inteligenti, ne face poate mai interesanti. Oare asta cautam cu adevarat?

In fiecare viata de om sunt perioade si perioade, iar in viata personajului despre care va vorbesc e vorba de perioada in care se simte gol pe dinauntru si cauta sa se bucure de fiecare clipa frumoasa in parte, sa lase stresul, munca si grijile pentru maine si sa se ocupe mai mult de acele lucruri marunte care ii fac cu adevarat placere.

Ii place soarele si zilele calde, plimbarile in natura, sportul si povestile. Ii plac povestile, dar cele de calitate, pentru ca de vorbarie goala e plina lumea. Asteapta, pentru ca are motive sa fie rabdator si trece pe langa azi, la fel cum a trecut si pe langa ieri, cu aceeasi neincredere ca maine se va schimba considerabil, dar nu fara speranta.

Ii e dor de momentele care-au contat cu adevarat, de multumirea zilei de azi, de copilariile poate nesemnificative, dar atat de sincere, de jocuri pana seara tarziu in fata blocului, de oamenii care obisnuiam sa fim. Ii e dor sa fie nestiutor, intr-o lume in care toti sunt in aceeasi situatie, ii e dor de emotii si de priviri discrete, dar in acelasi timp de determinare si curaj.

Nu stie in ce sa mai creada, nu gaseste raspunsuri si nu-si mai face prieteni, daor cunostinte. Traieste fiecare clipa la intensitate maxima si se bucura de fiecare secunda ce-l surprinde intr-un mod placut, iar maine…lasa maine.

De o vreme, oricum ma invart si ma sucesc, nu reusesc nici in ruptul capului sa ma dezmeticesc. Am ajuns de una singura la concluzia ca oi fi eu unicul specimen cu probleme si restul lumii perfect normale, dar refuz sa accept ca-n lumea oamenilor cu toate tiglele pe casa se afla fel de fel de reintepretari ale unor personaje de desene animate si din nou ajung sa ma invart in jurul aceluiasi cerc.

Mergand pe premisa ca-s singuru nebun intre normali, am fost contrazisa si argumentele aduse stau in picioare, asadar sunt din nou pe ganduri si balanta se inclina in directia opusa: A INNEBUNIT LUMEA!

S-a intors cu susul in jos si desi-s in floarea varstei (cel putin asa vreau sa cred), uneori ma simt de pe vremuri ceausiste si ma surprind exclamand: “Copiii din ziua de azi…”. Nu mai exista varsta, pentru ca nimeni nu o mai respecta, identitatea proprie de mult e dusa pe apa sambetei, iar despre un bun-simt de cultura, ei bine, nu mai poate fi vorba. Fara nicio limita, cu pubela din fata blocului plina de constiinta care nu mai foloseste la nimic, se inainteaza orbeste in nebunia de afara, iar ce e cel mai grav e canebunia  a ajuns sa se confunde cu normalitatea.

Nu stiu daca m-am saturat, stiu doar ca deja a devenit o rutina si mai stiu ca fiecare zi de azi imi intareste imunitatea intr-un mare fel. Crezad ca o sa schimb ceva, s-a consumat mult gaz de pomana si m-am gandit ca mai bine-l pastram, ca doar e vreme de criza, asadar am hotarat ca viata fara asteptari si plina de neprevazut e mult mai sanatoasa decat programele prestabilite si agendele imbacsite.

Femeie! Tu, aia care-mi citesti randurile: La multi ani!

Barbatule! Daca esti si tu pe aici in asta zi, fugi repede la femeile din viata ta si spune-le ca sunt frumoase si ca oricat de rele-s cu toate cicalelile si fixurile lor, tu le iubesti, le iubesti pentru ca doar ele te pot face sa zambesti din toata inima. Daruieste-le flori, flori de primavara, fa-le complimente, pentru ca azi  le merita pe toate, ca doar ele stiu cat au stat in fata oglinzilor de dimineata. Si-au sacrificat jumatate de ora de somn in plus, doar sa poata radia, si-au ales hainele cu grija, s-au machiat mai cu rabdare ca de obicei…pentru ele, pentru tine.

Azi e soare, cel putin in Cluj, dar sorele de aici e pentru fiecare bucata feminina din lume si pentru fiecare zambet unic in parte. Pune culoare pe tine, lasa rautatile in valiza de sub pat si lasa cantecele frumoase si freziile sa te imbete! Femeie, esti frumoasa! O zi de 8 martie senina ! La multi ani!

Adevarul, spus sub orice forma, oricat de bine camuflat ar fi, oricat de subtil si de diplomat, doare. Doare atat de tare incat daca ne-ar fi dat sa strigam, nu ne-am mai putea intelege intre noi. Pentru ca oamenii sunt intr-o continua cautare a adevarului, iar in momentul cand simt ca il ating, fug speriati de ce-au vazut si prefera sa se ascunda in spatele unor neadevaruri frumoase. Fiecare dintre noi ne credem stapanii adevarului absolut, nu  admitem nicio alta optiune, nu vedem dincolo de ceea ce credem noi ca e bine, nu vrem sa auzim decat anumite lucruri, iar in momentul in care cineva ne trezeste la realitate, nu incepem sa uram realitatea, ci mai degraba acea persoana. Aruncam vina asupra unui om, un om care poate nu avea in minte decat sa faca un bine, un bine despre care nu  avea impresia ca e relativ.  Nu stiu de ce, dar pornind de la un zambet, de la o stare de spirit, ne mintim frumos unii pe altii, ne suparam cu zambetul pe buze, plangem sau poate ne abtinem, ne manifestam doar cum ar trebui, nu cum ne vine. Incercm din rasputeri sa parem mult mai puternici decat suntem, ne ascundem slabiciunile, ascundem gustul amar al unei ciocolate primite cadou, doar pentru ca cel care ne-a daruit-o sa nu se simta prost. Si uite asa, ne ascundem toata viata, noi de noi…noi de ceilalti, iar ceilalti de toata lumea. De ce nu scriu atat de des? Pentru ca evit sa mint, pentru ca evit si eu anumite subiecte, pentru ca nu pot scrie mereu ce-mi vine in minte…pentru ca cineva s-ar simti jignit, pentru ca poate cineva prefera sa vada soarele intr-o vedere de la mare decat sa priveasca pe geamul camerei sale si sa realizeze ca de fapt afara e furtuna. Si ne doare fiecare picur de ploaie si asundem durerea si ne prefacem fericiti, ne mintim si ne complacem in situatia asta. Suntem oameni, suntem doar oameni, singurele vietati care pot cunoaste fericirea.  Si totodata singurii care nu o stiu aprecia si o ascund intr-o cutie, unde o mai descopera rareori pe facebook.

Sa va povestesc despre colega mea de camera. Una dintre ele, ca de celelalte doua stiam de printr-a noua ca-s sarite de pe fix ca subsemnata. Nu degeaba ne-am imprieteneit. Asadar, revenind la Adriana, ca asa se intituleaza persoana-n cauza, cea despre care incerc sa incropesc un post, a “cadorist-o” Domnu’ cu 3 colege de camera….cum n-a gandit ca va intalni pe bancile facultatii. Un prim impact, o strangere de mana, o prezentare , un schimb de numere de telefon si….”Unde-i Adriana?” . Mai dadeam de ea din greseala, cand pur si simplu nu cred ca mai gasea activitati care sa o tina departe de camera 402. Mai rarut, ca-i mai dragut….dar pe parcurs, incet, incet ne-am impreietenit. Si-am corupt-o pe a noastra Adriana. Si-am corupt-o bine, ca venea cu pofta de vin cu scortisoara, venea de la cursuri si se arunca in pat, statea cu laptopul in brate ore-n sir la filme, ca nu mai stiam cum s-o readucem la normalitate ). Acum Adriana era de-a noastra. Si ne deghizam si ne machiam si ne masuram valeitatile actoricesti in scenete in timpul sesiunii si cate si mai cate prostii. Si-am aflat ca Adriana noastra are planuri mari de viitor: Vrea sa construiasca un satelit! Cum l-a construi, numai bunul Dumnezeu o stie, ca pana atunci mai are de luat ceva restante. Eh….se pune si pe invatat, se-nchide-n camera si…..sta pe net. )  In momentele ei sclipitoare de “dezlegare la povesti” (caci trebuie sa mentionez ca nu erau tare dese) am aflat ca are-n gand sa : “nu se casatoreasca niciodata” sa ” nu aiba prieten” si daca indrazneam sa o contrazicem ne repezea “o sa vedeti voi ca am asa o sa fie cum zic eu”. Asta-i arma ei de aparare, cu care ne-mbrobodeste  zi de zi. Stie ca n-o credem, rade si incearca sa ne convinga-n continuare. Vai! Si cat astept perioada aia cand a fi lovita-n cap de Cupidon si i se vor da planurile peste cap si, si, si…voi putea-ntr-un final sa zic :”ti-am zis eu!” HA! Si cand va veni perioada aia… o voi cita la fiecare ocazie sa-i amintesc ce prostii debita in primul an de facultate.

Adriana corupta. face 1

Adriana cumintica.  face 2

Adriana noastra are tot felul de idei: acum merge la solar si slabeste si slabeste si slabeste si nu se mai opreste. Si merge la bazin de la 8 dimineata si iar se culca devreme si fuge prin parcuri si joaca volei si merge la baschet si merge la toate cursurile si asculta muzica crestina si fredoneaza “talentuos” prin camera. Si Adriana nu ne mai face rost de sistemul audio care ne-a adus pe cap si-o amenda-n anul asta, tocmai in momentul nostru de glorie pe Angels al lui Robbie Williams. Si-a venit politia si Adriana a scapat si noi am mers si ne-am legitimat. Si-acum nu mai avem sistem, si Adriana nu mai gusta vin cu scortisoara si fuge acasa in fiecare weekend.  Si-am recuperat-o iar, obligand-o sa joace “cati pasi imi dai regina” la miezul noptii si “un doi trei la perete stai!”. Si ne-a marturisit  “cat o enervam cand o trezim la 2 noaptea cu rasete isterice”, dar a recunoscut ca “e pustiu fara noi in camera”.

Are farmecul ei aparte cand vorbeste tareeeeeee la telefon si cand merge la “Hodin” aka Huedin cu accentul sau inconfundabil si cand isi propune ” ma scol la dimineata”, expresie pe care numai de la ea o stiu si-o remarc de fiecare data. Acum vrea aparat foto “sa se faca si ea artista”, ca n-are nico parte artistica. Nu stie “nici desena, nici canta, nici scrie, nici dansa…nu stie nimica”, nici la mate nu ii buna “Ha! Am restante!”, dar e pliiiiiiiina de energie si idei. Inainte sa mearga-n gara sa prinda trenu’, ca unul l-a pierdut pe azi, a dat o maxima “Baietii zic ca nu inteleg fetele. Da stii care-i pb? ca nici fetele nu stiu ce vreau. Api de unde sa stie saracii baiaeti?” )) Adevar graieste fata noastra.

Gata postu’ si-ar mai fi cate-n luna si in stele de zis, da’ se grabeste sa prinda trenu’ si vreau sa-i vad reactia cand citeste randurile astea.

P.S.: reactia? ” Am zburat la gara de-aci!”

Asadar…cand isi gaseste Adriana prieten? Sariti ca la pariuri )

Daca e sa vorbesc despre oameni, as putea sa va tin  de povesti zile in sir. As ptuea sa va dau exemple, as putea sa merg pe strada sa salut la intamplare si sa-mi notez in carnetel feedbackuri. As putea sa fac un rezumat la tot ce-am cunoscut pana acum, de la reactii diferite, la gandiri asemanatoare, la vorbe potrivite, la actiuni compromitatoare…si-ar fi un rezumat cat o biblie de gros si tot n-as reusi sa va fac sa intelegeti.

Pentru ca oamenii sunt fiecare-n parte altfel, pentru ca-i iubesc cu bune si cu rele, pentru ca-mi plac povestile lor de viata, desi mi-e greu sa socializez din prima…pentru ca-mi place sa mi se deschida si sa radem….sa stam la un pahar de vorba si sa le aflu istoria familiei. E fascinant sa vezi cum se deschide un om despre care aveai impresia ca nu va ajunge niciodata la aceeasi masa cu tine, sa-mpartiti acelasi chelner si aceeasi nota de plata. E ciudat sa vezi ca oamenii nu sunt toti rai, dar ca nu sunt nici toti buni, ca sunt fiecare-n felul lui distractivi sau mai putin. Surprinzator vei trece de la clubberi cu povestile lor fascinante despre viata de noapte, la cei absorbiti de lectura, care nu vor da niciodata o carte buna pentru o seara-n DC10. De la fashion addict cu idei si vise mari, la muzicieni cu-ale lor preocupari de canto si instrumente, de la bloggeri, ahtiati dupa online, la jurnalisti care stiu tot ce misca. Fiecare are pvoestea sa, iar cu putina rabdare si cu mult interes, in urma unei povesti suculente, te vei alege cu mai multa experienta decat au reusit altii sa adune-n ani de studiu-n pustietate. Si-mi place sa-i cunosc pe toti si pe fiecare-n parte, si-mi place sa filtrez discutiile si sa le pun punct. Imi place sa revin la ele….la unele, iar altele sa le tin doar pentru mine, sa para a fi uitate, inmagazinate-n mansarda burdusita de-amintiri. Nu doar sa ascult…desi sunt o buna ascultatoare, ci sa si impartasesc, sa cer sfaturi, sa vorbesc (ca nu degeaba pe jumate-s moldoveanca), sa rad si sa ascult bancuri, pentru ca daca le-as spuen eu, n-ar rade nimeni. De multe ori imi place sa si tac si sa analizez, sa surprind reactii, sa interpretez priviri, sa vad dincolo de zambete politicoase si sa stiu ca cineva ma-ntelege-n coltul ochilui. Oamenii sunt fascinanti….dar trebuie sa stii unde sa-i cauti. Fii asa cum vrei sa fii, pentru ca povestea ti-e unica si-ti apartine….nimeni nu ti-o poate lua, decat sa o influenteze pe alocuri, sa-i dea culoare ori sa-si puna amprenta indaratnic. Dar la final…tot tie-ti apartine cu orice intrerupere sau interventie.

Spune-ti povestea, zambeste si staruie in a o continua frumos!

Linkul de mai jos va conduce spre adevarul din noaptea cand i-am pierdut pe Ovidiu Milas si pe Iancu Oarga.

http://www.automatica-utcn.com/truth.rtf

Uneori ma-ntreb unde ma-ndrept si de ce-am ajuns aici. Alteori, lumea-mi da o palma si ma-ntoarce din drum. Cateodata-mi vine sa-mi iau lumea-n cap si sa fug departe cu ea. Sunt momente cand vreau sa strig de fericire si nu ma opresc din visare. Chiar asa… cu ochii deschisi.

Acum, imi pun semne de intrabare…acum totul e atat de neinsemnat, totul se leaga de un fir de ata straveziu, care sta sa se rupa-n orice clipa. Acum mi-e teama si constientizez mai mult ca niciodata ca e atat de greu, dar totodata atat de simplu sa-ti iei la revedere. Fara sa-ti dai seama, viata ti se scurge printre degete, lupta pentru o identitate valoroasa nu-si merita efortul, nu-si merta energia consumata.

Nu ma-ntreb “de ce?” E o-ntrebare stupida. Stiu doar ca cineva a luat hotararea in numele lor, ca asta le era destinul…ca lacrimile nu schimba o soarta, dar ca “Adio” e prea greu de spus si doare prea tare. N-am vrut s-accept, n-am vrut sacred, am vrut sa merg acolo sa-i caut, sa-i gasesc, am vrut doar sa am speranta, pentru ca era tot ce-mi ramasese. Nu se putea sa nu fie gasiti, trebuiau sa fie in viata, sleiti de puteri pe mal, trebuiau sa fie acolo, sa mai rada de “valeitatile mele artistice”, sau sa-mi mai defecteze ceva la masina. Trebuia sa ne intalnim peste 9 ani (ca deja un an aproape trecuse de la terminarea liceului) si sa ne impartasim amintirile din spatele clasei. Ovidiu, Mili al nostru, mereu imbracat la 4 ace, mereu ii admiram ba paltonul, ba camasa, ba pantalonii la orele de matematica. Avea intotdeauna pixul de care aveam nevoie la lucrari, un caiet ingrijit si ordonat din care copiam cu drag, in care le gaseam pe toate la locul lor. Mi-e greu sa cred ca i-am dus o lumanare si c-am fost nevoita sa privesc o poza…pentru ca asta a mai ramas.

Pe Iancu nu l-am cunoscut atat de aproape, dar tangentele pe care le-am avut, m-au facut sa-l indragesc din start. Radea mereu, era plin de viata si de glume… Ti-era mai mare dragul sa stai in preajma lui. Vroiam sa fie doar niste prime “tangente”, nu si ultimele.

Pozele lor, asezate in camiinul 7, candelele din fata lor, omeni intunecati, linistea apasatoare care ne inconjura si o tristete prin care nu credeam ca am sa trec vreodata, m-au obligat sa imi iau ramas bun. Azi inca mai speram…desi poate era-n zadar. Vroiam sa se intample minunea, sa ne joace o festa si s-apara ca eroii razand de noi, prostii care ne faceam griji degeaba. Azi…s-a confirmat ca nu mai am de ce sa sper, azi mi-a murit speranta. Azi…nu mai vreau sa cred. Autoritati inutile, presa apasatoare, durere…o zi-ntunecata, cu un soare crud, care ne rade-n fata. Un accident stupid, o prietenie adevarata si-un ocean de lacrimi.

Vom merge mai departe, pentru ca nu avem incotro, vom invata din exemplele ce ne-au lovit pe neasteptate, vom pleca fruntea ca mai apoi sa o putem ridica utiandu-ne la cer. De acolo, ne vor spune sa nu plangem, ne vor zambi si vom sti cu sunt impreuna intr-o lume mai buna.

Imi iau ramas bun….Trebuie! sa o fac, dar asta nu-i alunga din mintea mea, ii voi pastra mereu acolo si-mi voi aminti mereu cu mult drag si numai cu vorbe bune de doua personae dragi : Milas Ovidiu, Iancu Oarga.

Dureros Adio! Odihniti-va in pace si zambiti-ne de sus!