Se trezeste deodata in mijlocul noptii si era cuprinsa de o bezna nespecifica oraselor. Simte ca-i e rece, dar totusi obrazul ii ardea atat de puternic incat simti nevoia sa-si duca mana si sa-l pipaie sa se asigure ca totule in regula. Cand isi atinge pielea, simte o usturime crunta si-i scapa o lacrima care se prelinge usor peste obrazul lovit. E un sentiment apasator in jur si nu intelege nimic. Pana acum cateva minute erau multi, era inconjurata de toti oamenii care contau, iar acum era singura, ii era frig, bezna de afara nu o lasa sa distinga nici macar forma degetelor, obrazul ii ardea cumplit, iar linistea aceea ciudata i-a incoltit in suflet o teama ingrozitoare. Nu stia exact de ce se teme, insa isi dorea foarte tare sa strige, sa se faca auzita, dar teama o bloca ori de cate ori deschidea gura si tragea aer in piept. I-a scapat o a doua lacrima care-i spala si celalat obraz, constantand cu uimire ca si acesta era lovit, pentru ca o ustura, dar nu la fel de tare. Cauta sa inteleaga ce s-a intamplat cu toti ceilalti, de ce nimeni nu i-a spus nimic si se intreba oare cuma a ajuns in situatia asta. Isi intinde mainile si incepe sa caute, sa pipaie tot ce atinge in jurul ei, insa nu reusea sa atinga nimic. La inceput a mers cu pasi sfiosi, temandu-se sa nu se loveasca de vreun zid. Nu se lovea de nimic…in jurul ei nu existau obstacole, indiferent de directia pe care o alegea. In cele din urma a ajuns sa alerge si sa-si doreasca sa o opreasca cineva, ceva, oricare ar fi fost pretul, dar nimic nu parea sa o deranjeze din activitatea ei. In minte i se invarteau tot felul de cuvinte, bucati de intrebari, ii reveneau in memorie chipuri ale celor care ar fi trebuit sa fie cu ea si se intreba iar si iar si iar aceleasi lucruri, nereusind sa ajunga la vreo concluzie si continuand sa alerge cu bratele intinse. Bezna o curpindea si deja imaginatia-i juca feste…vedea cum noaptea ii intinde doua brate, care o impiedicau sa vada, iar linistea o innebunea.

Epuizata…s-a prabusit la pamant si cauta sa planga, vroia sa se descarce, insa era atat de deshidratata, incat nici o lacrima nu-i mai brazda obrajii. A ramas asa o vreme indelungata. Nu stia cat timp a trecut, era o stare de amorteala continua. Deodata, doua brate puternice o ridica de jos o scutura si cineva ii spune pe nume: “Loana, trezeste-te!” Si incepe sa distinga sunete, iar alarma-i suna din ce in ce mai tare. E vremea sa mergi la facultate! Si-a fost doar un vis, ori poate doar o alta reinterpretare a realitatii.

Invaluit in ceata, c-o urma de mister, jumatate de chip ii e intotdeauna acoperit. Apare si dispare, iar trasaturile-i sunt mereu altele. Zambeste sau e trist, dar ma priveste….e privirea pe care o simti, pentru ca niciodata n-am trecut de pragul cetii, n-am reusit sa-i vad culoarea ochilor. De multe ori ii simteam albastri, patrunzatori, iar cand incercam sa-i ating, se transformau, iar el era de fiecare data altul. Cateodata bratele-i erau puternice si nu ma lasau din stransoarea lor, alteori era atat de bland…. Uneori radea cu gura pana la urechi, un ras malefic care ma inspaimanta…si-mi radea asa in fata ore-n sir, torturandu-mi fiecare gand. De o vreme, e liniste si parca imi lipseste prezenta unui nou necunoscut, ori poate e acelasi vechi strain din viata mea! Strain, straini? Incerc atat de tare sa-i vad chipul, sa-i pot identifica trasaturile, sa-i recunosc zambetul….incerc. Lui? Lor?

Si totusi, ma intriga, imi da emotii si-mi starneste curiozitatea, iar cel mai greu lucru e ca nu pot pune intrebari, caci vor fi in zadar, nu vei auzi nimic, iar eu nu-mi voi primi raspunsurile.  Tot ce vreau e sa nu dispara ceata si sa-mi ingradeasca imaginatia cu o identitate reala.

Uneori ma simt legata de maini si de picioara, simt ca am un lacat pe inima si ca cheia ce-l poate deschide e undeva pe fundul oceanului. Simt ca gura-mi rosteste doar cuvintele ce trebuie rostite, ca ochii lor nu vad decat ce vor ceilalti sa vada si ca ma invart intr-un cerc inchis din care nu voi putea sa scap decat distrugandu-l, lasand in urma mea un teren minat si pasind dincolo de barierele ce mi-au fost impuse pana acum.

Simt in fiecare zambet o grimasa si-o vorba nerostita, vad in fiecare privire dulce un ochi patrunzator care ma sfasie fara sa-i pese, ascult fiecare vorba goala si trec mai departe, fara sa mai filtrez nimic.

Respir un aer toxic, murdarit fara folos si-mi privesc in fiecare dimineata in oglinda sufletul, pe care nu-l mai recunosc. Simt sforile care ma strang din spate, care manevreaza neobosite fiecare miscare ce trebuie intreprinsa, intocmai ca a unei marionete de la teatrul de papusi. Hotararile nu sunt niciodata ale unei singure persoane, ele vor fi agatate mereu de sforile de care va ziceam, iar in umbra, chipurile fara masti vor juca jocul lor malefic, fara ca tu sa poti schimba cu ceva ce ti se intampla, fara sa poti sa opresti acest circ ce-ti inunda simturile….iar cel mai grav e ca in final vei ajunge sa te bati cu pumnii in piept pentru ceea ce crezi tu ca ai hotarat de comun acord cu propria-ti persoana.

Va trece azi, va trece maine, la fel cum mainele de azi s-a transformat in ieri-ul ce-a fost si el o data maine, iar tu…stingher intr-un colt de lume, vei ramane cu aceleasi intrebari nerostite, cautand aceleasi raspunsuri ce nu-ti vor fi date. Vei ramane mereu blocat in situatii problema si vei vrea sa-ti sfasi hainele si sa urli de fiecare data cand simti ca nu se poate. Vei trai innebunind incet in fiecare zi, surzind glasurilor dulci, tacand in loc sa-mparti favoruri mincinoase, luptand doar tu cu tine si cu ce-ai putea face, fara ca in final sa intreprinzi ceva concret. Varianta cea diantai pare simpla, dar autodistructiva, iar cea de-a doua, aceea de a-ti oferi sufletul la vanzare e cea pe care 90% o aleg fara sa stie ce-au ales si fara sa o recunoasca vreodata, batandu-se in piept ca maimutele pentru adevarul absolut si integritate netarmuita.

Bine ati venit la teatru! Spectacolul fara sfarsit, a inceput!

Mno…Sa va povestesc despre Lavinia. E ultima dintre ilarianti despre care va povestesc, tocmai pentru ca e singura fata si o servim ca desert, e cireasa de pe tort.

Fata asta, e una bucata de fata deosebita. Si de ce spun asta? Pentru ca ori de cate ori am avut ocazia sa ma intalnesc, sa povestesc, sa chefuiesc sau sa intreprind alte si alte chestii marunte alaturi de Lavi Oros, careia I se mai spune si “Om”, am ramas intotdeauna cu o impresie mai mult decat placuta. Daca sunteti curiosi de ce i se spune asa, va anunt ca am avut si eu aceasta curiozitate, iar cu ceva timp in urma chiar mi s-au dat explicatiile de rigoare, insa cu regret in suflet va spun ca….nu mai tin minte.

La o prima interactiune, imi parea mai tacuta, mai retrasa, nu-mi venea sa o trag de limba, nu-mi inspira tipul ala de fata mereu pusa pe distractii. La o a doua interactiune, mi-am dat seama ca trebuie sa fiu de acord intru-totul cu sintagma “Aparentele inseala”. Lavi nu numai ca e o fata foooaaaarte amuzanta si distractiva, dar mereu are idei de activitati si iesiri “in papuci de casa” prin campus. Mi-o aminstesc din generala, cand o stiam din vedere (ma rog, credeam ca o stiu, pentru ca mai mereu o confundam cu o prietena buna de-a ei), dar intotdeauna o vedeam sobra si serioasa. Ce-i drept, are ea o atitudine a ei caracteristica, dar si cand incepe sa rada…. Sau, cand iti spune ceva extreme de amuzant, iar ea e extrem de serioasa. La inceputuri, ma intrebam cum sa reactionez: “sa rad, sa nu rad?” pana intr-un tarziu cand mi-am dat seama ca imi pot da drumul fara nicio retinere alaturi de ea.

Mi-e tare draga atunci cand isi propune sa invete, pentru ca ma regasesc foarte usor in tactica pe care o aplica si ea. Mi-o amintesc in plina sesiune,  pierzand vremea la soare, “in pauza” de studiu, jucand table si motivandu-se sa se apuce cat mai repede de invatat.

Fostii ei colegi de liceu au caracterizat-o ca fiind o fata care invata bine la toate, dar in acelasi timp pe o minte cu “cei din spate” care erau mai mereu concentrati pe distractie. “Era pe-o minte cu noi, desi invata foarte bine la toate materiile”, mi-o descriae o fosta colega. Isi mai aminteste despre Lavi ca intotdeauna era trimisa de proful de mate sa-i cumpere mancare si ca era preferata lui, tocmai pentru ca era buna la matematica.

Nu e la fel ca toate fetele obisnuite, e o fata speciala, cu felul ei unic de a fi, a reusit sa se inteleaga cu toata lumea, dar asta nu a impiedicat-o niciodata sa isi impuna punctul de vedere si sa si-l sustina cu tarie atunci cand simte ca are dreptate.

De multe ori o vad “cu capul in nori”, neatenta, vazandu-si strict de treaba ei si de gandurile sale, iar de alte multe ori e foarte comunicativa si foarte bine ancorata in realitate, insa trebuie sa recunosc ca mie mi-e mai draga cand e pe la altitudine, printre nori.

Am putut observa ca se intelege de minune cu fratii ei mai mari, lucru destul de rar intalnit intre frati. Am ramas mirata cand am vazut-o in club impreuna cu sora si cu fratele ei, amandoi fiind mai mari ca ea, dar si mai mirata cand am vazut ca se distrau atat de bine impreuna. Fratele ei e cel la care “se dadea Vlad” intr-un videoclip de pe Ilariant.

Am mai remarcat la ea ca o o persoana foarte generoasa, care imparte cu usurinta tot ce are cu cei dragi si ca-si largeste grupul de prieteni fara bariere. Nu e greu sa te imprietenesti cu Lavi, pentru ca din prima clipa o sa ti se para va cunoasteti de o viata. Are multi prieteni, multi cunoscuti si rare sunt persoanele care sa nu o suporte. De fapt, daca ma gandesc mai bine nu cred ca stiu pe cineva sa nu o suporte. Nu-i o persoana care se cearta usor, dar si daca se cearta… nu ati vrea sa interveniti.

Am tot subliniat ca-I o persoana foarte prietenoasa, dar trebuie sa zic ca intotdeauna s-a inteles mult mai bine cu baietii decat cu fetele. Cu Alex a fost colega de clasa in generala, iar cu Vlad in liceu ( cei care ati citit si despre baieti, stiti de acolo). Cu ambii se intelege bine inca din generala, cand baietii veneau deseori in vizita la ea pentru ca avea niste cirese delicioase in curte.

Primul clip, clipul de la care a pornit cu mult curaj intregul proiect Ilariant, a fost filmat la ea acasa si de acolo incolo e istorie.

Lavi….o fata deosebita, greu de inteles, dar usor de descoperit, o fata minunata, simpla si complicata in acelasi timp. Mie una, mi-e draga si sunt sigura ca asa o sa-mi ramana pentru multa vreme.

Facebook. Aceasta retea sociala atat de cuprinzatoare, care dincolo de socializarea propriu-zisa, promovare si alte si alte facilitati pe care ni le ofera, poate ajunge pentru unii dintre noi, o adevarata capcana, care ne tine captivi zile la rand cu clickul mereu pe refresh, prinsi in viata asta virtuala, parand a fi ceea ce de fapt nu sunt cu adevarat. Insa….doar pentru cei ce nu stiu sa beneficieze de ce li se ofera si se pierd printre miile de aplicatii si jocuri, raman blocati in trecut si-si vizualizeaza pe-un perete viata lor imaginara, asa cum ar trebui ea sa fie. Pentru noi, ceilalti ( si-n continuare voi vorbi doar in numele meu din vaaaaaaasta mea experienta de viata), facebook este mai mult decat atat.

Trebuie sa recunosc ca intr-un fel, dependenta mea de aceasta retea sociala s-a agravat in ultima perioada, dar inca n-am ajuns in stadiul in care sa fie nevoie de tratament. N-as fi crezut niciodata ca prieteniile din lumea virtuala se pot transpune foarte usor in viata reala. Nu credeam ca explorand printre atatea profile, acceptand atatia prieteni in spatiul virtual ii voi accepta de fapt si in viata reala. Nu generalizez, inca-i mai filtrez, dar spre surprinderea mea, oameni care-mi impartasesc hobby-urile, oameni care de la un like au ajuns la un salut live, pentru acei oameni nu-mi voi trata dependenta.

De ce-am ajuns sa scriu despre asta? Pentru ca deja lumea mea reala este in completarea lumii virtuale. Pentru ca in ultima vreme nu o data mi s-a spus: “te stiu de pe facebook”. Pentru ca nu de putine ori mi s-a intamplat sa socializez virtual si sa primesc un salut real cand ma asteptam mai putin. Pentru ca “daca n-ai facebook, nu existi” si pentru ca o simpla prezentare, urmata de un feisbuc search, poate lega o prietenie, fara niciun moment de penibilitate. Asta doar daca nu esti old-school si inca-ti mai place sa comunici doar cu pana si condeiul.

Am ramas extrem de surprinsa, cand, stand pe malul marii aud un “salut!” in stanga mea. Imi intorc privirea, salut si eu politicos, dar intrebator in acelasi timp. El continua…: “tu esti Loana Vultur, nu?”. Eu inca-mi mai culegeam ochii, nasul, buzele de prin nisip si in incercarea de a-mi reveni din soc si de a-mi aranja o expresie cat de cat omeneasca pe fata, am aprobat pierduta. Omul s-a prezentat, mi-a strans mana si a continuat: “probabil te intrebi de unde te cunosc..”. Eu, nefiind in stare sa port o conversatie prea inteligenta, am aprobat din nou. Raspunsul sau a fost, exact cum va asteptati: “te stiu de pe facebook”.  Si uite asa a inceput o conversatie in spatiul real, intre doi oameni care n-au avut tangente decat online.

Alta intamplare recenta care m-a surprins, s-a petrecut fix vinerea asta la midi. Dansand in lumea mea, simt o mana pe umar. Ma intorc si nu-mi dadeam seama ce se intampla si in ce directie sa ma uit. Un chip pe care nu-l mai vazusem pana atunci, mi-a zis din nou:”te stiu de pe facebook! ti-am vazut pozele. Esti loana…ăăăăăăă Vultur?”. Fix eu eram, doar ca mult prea surprinsa de aceasta abordare. Vreti sa ma credeti sau nu, nu-mi mai amintesc ce am raspuns, stiu doar ca m-a bufnit rasul instant si ca am continuat sa dansez.

Am cunoscut oameni din Bucuresti, care atunci cand vin cu treaba prin Cluj, stiu sa dea un telefon si sa stabilim un loc de intalnire. Am cunoscut, oameni pe care-i stiam din vedere din diferite localuri si care incet-incet au devenit mai mult decat “feisbuc friends”. Incepand cu cei care au aceleasi preferinte muzicale, cu cei care se intalnesc in locurile pe care le frecventeaza, sfarsind cu cei din industria modei, facebook nu a facut altceva decat sa apropie relatiile dintre ei. Si nu-mi puteti spune ca acesta nu-i un atuu.

Plus cate si mai cate metode anti-plictiseala si notificari si RSVP-uri la evenimente cu guest-list, cu tot ce e nevoie de stiut. Cum sa nu ai cont de facebook inca?

Treaba-i simpla:

Pai imi place pentru ca-i maaaareeee si-i plin si-i agitat.

Imi place pentru ca e capitala Romaniei si imediat un om civilizat de peste hotare, daca-i spui de Bucuresti, te poate localiza in Romania, dar tare ma tem ca daca-i zic eu de Zalau, o sa-nceapa sa ma-ntrebe daca avem electricitate si daca nu cumva traim in triburi.

Mi-i drag pentru ca e la o aruncatura de bat de mare si la o alta de munte. Asadar, weekendurile ti le petreci dupa preferinta, cand la soare, cand pe-o culme. Eu din Cluj unde fug in weekend? Acasa, ca-s doar 80 de kilometri, “ca-ti face mami ceva bun de mancare” (replica asta o dezvoltam mai incolo).Dar sa revin la Bucuresti, capitala noastra “plina de tigani si de oameni rai”, dar pe care eu o iubesc atat de tare.

Pentru ca poti sa alegi unde vrei sa te situezi, pentru ca nu trebuie sa te obosesti de la saluturile la doi pasi, pentru ca daca iesi cu rolele in parc nu e o ciudatenie.

Imi place la Bucuresti, pentru ca-s cele mai bune facultati (aproximativ in toate domeniile) , cele mai tari cluburi (dupa Midi ) ) si cela mai multe evenimente.

Imi place, pentru ca acolo migreaza cam toti oamenii de valoare, de prin toate domeniile, din fiecare coltisor al tarii.

E Bucuresti, e aglomerat, e cu absolut tot ce vrei in el si cu posibilitatea de-a alege in voie.

Pentru ca in capitala se intampla tot si pentru ca voi cei de acolo iubiti ardelenii. Nu ma plang de Cluj, il iubesc prea mult sa-i reprosez ceva, doar incerc sa subliniez ca oricat mi-ati zice voi de rau de Bucuresti, pentru mine tot micul Paris ramane.

In momentul de fata, localizata undeva in cautarea aurului printre firicelele de nisip, pe litoralul bulgaresc, reluand putin legatura cu originile, sa vad cum sta treaba pe acasa si ce-mi mai fac prietenii, mi-am amintit ca am ratat inca o data ziua Zalaului, orasul de bastina. Nici nu stiu de cati ani n-am mai avut narile inundate de mirosul micilor de pe platou si de cati ani am fugit de toate strigatele vulgare de pe bulevardul orasului, cand toata prostimea si cocalarimea de care e  in stare un oras atat de mic iese la defilat pe artera principala a orasului. Nu-mi pare rau si ori de cate ori voi avea ocazia, voi ocoli cu intentie aceasta zi (aceste zile) de sarbatoare imbecila. Mi-a ramas in minte doar un refren vechi, cantat de ceva trupa locala, care-mi va amintit mereu de vremea cand eram si eu mica si asteoptam agitatia de pe bulevard. Suna cam asa: ” La Zalau e sarbatoare, e mai tare ca oricare, strigati toti in gura mare : LA MUUUUUULIT AAAAANI!”  Si se repeta chestia asta pana innebunesti si stie tot prostu’ ca e vorba de mici pe platou, in fata casei de cultura, ca se amplaseaza o scena, tot prin zona, ca berea curge si taranii umplu terasele, ca tarabele cu fel de fel de maimutarii si chestii ieftine ne invadeaza, si lumea cu mic cu mare casca gura la spectacolul onorat de vedete autohtone. Anul asta a fopst mai tragic ca niciodata, din cate am inteles. S-a promovat doar muzia populara. probabil stimabilii nostri de la putere, au luat criza in brate si ne imbecilizeaza pe toti si au ca target pensionarii, care din pacate…foarte putini se vor deplasa in centru pentru o lalaiala, pe care o primesc gratuit pe etno sau taraf, pe o canapea in fata televizorului. Asadar….incotro ne indreptam? Cum ne dezvoltam? Uite de asta tind sa ii dau dreptate lui @Radu Neag www.raduneag.com (Blogul Care arata cu degetul) Care va pleca in 5 minute. M-am saturat de tarani, de prostie, de promovarea non-valorilor, de mizerie si de toate domnisoarele care obtin ceva doar prin prestarea unor anumite favoruri.

Sa traim cu totii bine: sa n-avem cultura, ca n-o meritam!

Mi-e dor… si acum ma gandesc la trecut, insa mi-e dor de viitorul ce-ar fi putut sa vina. Mi-e dor de ce mi-a fost odata dor, mi-e dor de cum mi-era dor si cum asteptam sa-mi fie. Mi-e dor sa ma doara burta de la atata ras. Mi-e dor de anul intai de facultate,  mi-e dor de planurile si visele impartite la 3 noaptea in camin. Mi-e dor de plimbarile nocturne si nu mi-e dor doar de atat. Mi-e dor sa-mi caut telefonul, mi-e dor sa nu-l uit in geanta, mi-e dor sa am motiv sa ma intereseze sa il scot de pe silent. Mi-e dor sa ma intreb cum va fi vara, mi-e dor de vremea cand faceam planuri in doi, mi-e dor sa nu mai fac nimic pe ultima suta demetri, dar totusi mi-e dor de-o petrecere nebuna in stil american sau de-un film siropos. Mi-e dor de vremea cand glumeam despre casatorie, mi-e dor de majorate, mi-e dor sa fim mai mult de 3 persoane (si acelea indecise) care stiu sa se distreze. Mi-e dor de prieteni noi care sa fie ceea ce par a fi….mi-e dor de oamenii pe care i-am lasat in urma, mi-e dor sa nu conteze brandurile, mi-e dor de-un strans de mana fara interes. Mi-e dor sa fiu impresionata, mi-e dor de visele pe care le aveam odata, de gandirea pe care intre timp am lasat-o uitarii, de cainele meu maidanez, de bucuria pe care o aveam cand infloreau liliecii sau de un buchet de frezii fara un motiv anume. Mi-e dor de ordine si disciplina, la fel cum mi-e dor de haosul constient din 402. Mi-e dor sa actionez fara sa gandesc si mi-e dor sa nu fiu judecata. Si toate astea pentru ca…sunt om si-o recunosc.

Inainte de fiecare post nou, am in minte cel putin vreo 5 subiecte de povestit. Ajung in fata laptopului si ….nu mai stiu nimic din ce am avut de gand sa-nsir. Asadar, de aceasta data mi s-a intamplat la fel: vroiam sa scriu de HiMan, dar las asta pentru un post urmator, cand voi avea si o poza atasata. Am vrut sa scriu despre viata la camin, despre colegul nostru Pomp de la 5, care mereu ne face sa radem si care e mereu aici cu telefonul, sa filmeze toate prostiile pe care le facem. Am mai vrut sa va povestesc de colegele mele de camera, care mai nou sunt Parasute (s-au inscris la parasutism si planorism). Ce-o fi in capul lor? Eu oricum, chiar daca le zic de ‘enshpe mii de ori pe zi ca-s nebune, le apreciez curajul. Am mai vrut sa scriu despre oamenii care nu stiu sa mai guste din viata de club, dupa aplicarea unei noi legi in monitorul oficial. Mai aveam in plan sa scriu despre mine si ce s-a intamplat cu distractia in club. De ce odinioara ma distram atat de bine, incat nu imi pasa de nimic si intotdeauna vroiam sa stau cat mai mult, sa nu pierd nimic, ca continui sa dansez cu ochii inchisi pana la epuizare? De ce acum nu e la fel? Sa fie o schimbare la mine? La ceilalti? Obisnuinta? Aseara, mai bine-zis azi-noaptea, cand m-am intors de la o petrecere foarte reusita din Club Midi, unde invitata de onoare a fost Tania Vulcano, stateam pe marginea patului si ma intrebam “ce se intampla?” De ce nu ma simteam ca altadata? De ce distractia nu mai e la fel? Deja eram nervoasa ca nu gasesc raspunsuri si-mi exprimam ideile cu voce tare. Ba chiar am inceput sa-mi intreb prietenele despre fenomenul asta, sa stiu daca-s singura-n problema, ori daca suntem mai multe? M-am linistit…imi dadeau dreptate, dar nu-mi dadeau raspunsuri. Am mai meditat putin…m-am uitat la poze si mi s-a aprins un beculet. Imi placea sa merg la mare, la evenimente, pentru ca nu cunosteam pe nimeni si nu imi pasa de nimic. Imi placea mult mai mult in Midi atunci cand eram “incepatoare” si cand lumea de la noi de-acasa n-avea treaba cu tipul asta de distractie. Eram printre straini, pe care totusi ii consideram ca fiind o mare familie. Acum…s-a umplut de lume, lume cu impresii, care te analizeaza din cap pana in picioare, iti masoara pasii si se intereseaza cu cine ai mai vorbit, pe cine mai cunosti, incearca sa ti se bage pe sub piele, sau incearca sa demonstreze ca-s mai tari si-si dau ochii peste cap c-o apa plata-n mana. Un fel de afirmatie…”ce stii tu?Imi curge sange-albastru-n vene,da?”. Oameni care se dau de-a locului, chiar daca e prima oara cand calca intr-un asemenea loc, oameni pentru care restul oamenilor sunt penali si simt nevoia sa-si arunce-o masca de superioritate si sa se tina stras de-o apa plata. Nu o data, de doua, trei ori, ci…de fiecare data, iar daca nu, prefera sa stea acasa. Muzica e doar o scuza. Am ajuns sa rabd setea, de groaza sa nu-mi iau apa, am ajuns sa evit sa ma desfasor in voie, pentru ca nu-mi plac comentariile. Poate sariti cu sfaturi de genu’ :”Nu trebuie sa-ti pese ce cred ceilalti!” No shit! Nu-mi pasa…dar totusi n-am cum sa evit autocontrolul la interceptarea unei analize scurte si-a unei priviri intepatoare. Ignoranta…da? Da, desigur, dar atrage dupa sine autocontrolul, fara sa vreau.

In concluzie….iubesc cluburile in care sunt doar cunoscutii de care mi-e drag sa ma-nconjor si nu alt fel de “impresari”. Iubeam sa ma distrez cand nu aveam de salutat atat de multa lume intr-o seara si cand intalneam oameni prietenosi, pe care-i vedeam pentru prima data si-mi zambeau si ma-ndemnau la dans. Inca merg cu placere la evenimente, inca astept cu nerabdare 1 Mai…inca mai sper la o distractie fara “imrpesii” pe Kudos si in Midi. Ne revedem vinerea viitoare, la Troy Pierce, nu-i asa?

P.S. : multumim Psaico pentru pozele reusite de la fiecare event marca Midi.