Treaba-i simpla:

Pai imi place pentru ca-i maaaareeee si-i plin si-i agitat.

Imi place pentru ca e capitala Romaniei si imediat un om civilizat de peste hotare, daca-i spui de Bucuresti, te poate localiza in Romania, dar tare ma tem ca daca-i zic eu de Zalau, o sa-nceapa sa ma-ntrebe daca avem electricitate si daca nu cumva traim in triburi.

Mi-i drag pentru ca e la o aruncatura de bat de mare si la o alta de munte. Asadar, weekendurile ti le petreci dupa preferinta, cand la soare, cand pe-o culme. Eu din Cluj unde fug in weekend? Acasa, ca-s doar 80 de kilometri, “ca-ti face mami ceva bun de mancare” (replica asta o dezvoltam mai incolo).Dar sa revin la Bucuresti, capitala noastra “plina de tigani si de oameni rai”, dar pe care eu o iubesc atat de tare.

Pentru ca poti sa alegi unde vrei sa te situezi, pentru ca nu trebuie sa te obosesti de la saluturile la doi pasi, pentru ca daca iesi cu rolele in parc nu e o ciudatenie.

Imi place la Bucuresti, pentru ca-s cele mai bune facultati (aproximativ in toate domeniile) , cele mai tari cluburi (dupa Midi ) ) si cela mai multe evenimente.

Imi place, pentru ca acolo migreaza cam toti oamenii de valoare, de prin toate domeniile, din fiecare coltisor al tarii.

E Bucuresti, e aglomerat, e cu absolut tot ce vrei in el si cu posibilitatea de-a alege in voie.

Pentru ca in capitala se intampla tot si pentru ca voi cei de acolo iubiti ardelenii. Nu ma plang de Cluj, il iubesc prea mult sa-i reprosez ceva, doar incerc sa subliniez ca oricat mi-ati zice voi de rau de Bucuresti, pentru mine tot micul Paris ramane.

Aveti in fata dumnevoastra niste cuvinte. Aceste cuvinte sunt tastate din spatele unui ecran, de o persoana de sex feminin, pregatita sa traga pe dreapta. Inainte de-a cadea la intelegere cu Mos Ene, isi face ordine in minte si-njura-n gand o data. S-a saturat de texte ieftine de agatat, de oameni care cauta sa fie in atentia eia doar din anumite motive. Crede ca are o problema mare, ca nu se poate decide ce sa aleaga. Nimic nu ii convine. Niciun sortiment de pe o tava cu fel de fel de specialitati. Poate pentru ca e prea usor sa-ntinzi mana si sa te servesti. Sortimentele se schimba periodic, se reinventeaza, dar parca intotdeauna cand intr-un final alege ceva dintr-un meniu, i se spune sa-si aleaga altceva. Si-atunci, in momentul ala parca-i vin toate poftele din lume si-njura iar in gand…si-si doreste din ce in ce mai mult doar acel fel, care nu poate fi gustat…sau pentru care poate e prea mult de asteptat. O fi normal, o fi firesc? Sa fie deja prea pretentioasa, cu prea multe mofturi? Sa-i placa atat de tare jocurile incat sa nu se sature vreodata sa le joace? Totusi tind sa cred ca e nevoie doar de pionul care o va face sa stea pe loc si o va provoca in continuare, care nu se va aseza pe tava, ci o va intriga continuu, ce-i va ridica semne de intrebare si-i va oferi si certitudini. Se lasa surprinsa zi de zi de noi oameni si se intreaba de ce apar atat de multi in ultima vreme. De ce acum, oameni care parca mai bine-si inghiteau limba decat sa scoata un salut pe gura, par mai mult decat prietenosi, cu povesti mai mult decat familiare? Nu e neapart neplacut, e amuzant, dar continua sa se intrebe unde s-a produs schimbarea.

M-am intors la cotidian, m-am intors la realitate si-am lasat in urma valurile ce se sparg de tarm. Am adus cu mine, pe langa o valiza foarte grea, o a doua, plina cu amintiri, cu prieteni noi. Deja ma surprind deschizand-o-n public, improscandu-va din plin cu fel de fel de povesti si intamplari.

Totul a inceput cu lungul drum spre mare, mai exact in total vreo 17 ore, in compartiment cu o familie fericita, cu doi copilasi care-mi spuneau intr-una de castele de nisip, cu o caldura care ma facea sa ma-nchid in toaleta (ca acolo functiona la capacitate maxima aerul conditionat) si cu planuri mari.

Si-am ajuns la mare, ne-am cazat si-am fugit! Mama, sunt pe Kudos, mama! O dupa-masa calduroasa, muzica buna, lumea incepea sa se adune, familia incet, incet avea sa se reintregeasca, iar noi profitam din plin de bucata noastra de mare si de muzica buna de pe Kudos. Am inceput cu dreptul si-am continuat in ritmul asta. Asta se-ntampla-ntr-o zi de joi. A venit si vineri, lumea s-a adunat, familia s-a reunit, prieteni si oameni pe care-i intalnesc doar aici si-au facut aparitia. Nimeni nu lipsea din peisaj, iar daca era sa strigam un catalog, ieseam cu totii la prezenta. Pe langa vechii prieteni, anul asta au aparut si altii. Altii noi, dar care par a-mi fi aproape de o viata, oameni cu care am vorbit pentru prima oara live, oameni frumosi si plini de energie, prietenosi si deschisi, ca-ti era mai mare dragul sa te pierzi in povesti la malul marii. Pentru ca aici, pe Kudos, oamenii sunt simpli, cauta sa se simta bine, iar cand aduc vorba de familie, sa stiti ca nu va mint, pentru ca e exact asa cum suna: totul face parte dintr-o mare familie, care petrece non-stop. Pentru ca pe Kudos Beach  petrecerile sunt ca-n basme si tin 3 zile si 3 nopti si nicio clipa nu apuci sa simti ca intervine plictiseala. Cand in boxe urla : WHAT A BEAUTIFUL LIFE! si vezi atatea zambete in jur, cum ai putea sa crezi ca nu-i asa? Cand lumea e cu mainile in aer si fredoneaza : “Who said you can’t be haaaaappy all the tiiiimeee”, cum ai putea sa fii trist? Marea, valurile, nisipul, soarele, muzica, oamenii, prietenii, distractia, povestile, intalnirile, familia si voia buna sunt lucrurile care ma fac fericita, iar aici sunt toate pe o singura plaja: Kudos Beach! Anul acesta mai e doar un weekend, closingul, insa weekendul pe care-l vom pastra cu totii in suflet pana la 1 mai e in mod sigur 14-15 august. Pana la urmatoarea intrunire, ne-mpartim fiecare intr-un coltisor de tara, sau de lume si ne pastram vara in suflet. Petreceri vor fi, dar Petrecerea-n familie abia in vara lui 2011! Pana atunci, fiecare-n partea lui de lume cu Gui Boratto-n casti.  So…see you next summer!

- you can find the pic on Kudos Beach Club – Mamaia on facebook

Adevarul, spus sub orice forma, oricat de bine camuflat ar fi, oricat de subtil si de diplomat, doare. Doare atat de tare incat daca ne-ar fi dat sa strigam, nu ne-am mai putea intelege intre noi. Pentru ca oamenii sunt intr-o continua cautare a adevarului, iar in momentul cand simt ca il ating, fug speriati de ce-au vazut si prefera sa se ascunda in spatele unor neadevaruri frumoase. Fiecare dintre noi ne credem stapanii adevarului absolut, nu  admitem nicio alta optiune, nu vedem dincolo de ceea ce credem noi ca e bine, nu vrem sa auzim decat anumite lucruri, iar in momentul in care cineva ne trezeste la realitate, nu incepem sa uram realitatea, ci mai degraba acea persoana. Aruncam vina asupra unui om, un om care poate nu avea in minte decat sa faca un bine, un bine despre care nu  avea impresia ca e relativ.  Nu stiu de ce, dar pornind de la un zambet, de la o stare de spirit, ne mintim frumos unii pe altii, ne suparam cu zambetul pe buze, plangem sau poate ne abtinem, ne manifestam doar cum ar trebui, nu cum ne vine. Incercm din rasputeri sa parem mult mai puternici decat suntem, ne ascundem slabiciunile, ascundem gustul amar al unei ciocolate primite cadou, doar pentru ca cel care ne-a daruit-o sa nu se simta prost. Si uite asa, ne ascundem toata viata, noi de noi…noi de ceilalti, iar ceilalti de toata lumea. De ce nu scriu atat de des? Pentru ca evit sa mint, pentru ca evit si eu anumite subiecte, pentru ca nu pot scrie mereu ce-mi vine in minte…pentru ca cineva s-ar simti jignit, pentru ca poate cineva prefera sa vada soarele intr-o vedere de la mare decat sa priveasca pe geamul camerei sale si sa realizeze ca de fapt afara e furtuna. Si ne doare fiecare picur de ploaie si asundem durerea si ne prefacem fericiti, ne mintim si ne complacem in situatia asta. Suntem oameni, suntem doar oameni, singurele vietati care pot cunoaste fericirea.  Si totodata singurii care nu o stiu aprecia si o ascund intr-o cutie, unde o mai descopera rareori pe facebook.

In momentul de fata, localizata undeva in cautarea aurului printre firicelele de nisip, pe litoralul bulgaresc, reluand putin legatura cu originile, sa vad cum sta treaba pe acasa si ce-mi mai fac prietenii, mi-am amintit ca am ratat inca o data ziua Zalaului, orasul de bastina. Nici nu stiu de cati ani n-am mai avut narile inundate de mirosul micilor de pe platou si de cati ani am fugit de toate strigatele vulgare de pe bulevardul orasului, cand toata prostimea si cocalarimea de care e  in stare un oras atat de mic iese la defilat pe artera principala a orasului. Nu-mi pare rau si ori de cate ori voi avea ocazia, voi ocoli cu intentie aceasta zi (aceste zile) de sarbatoare imbecila. Mi-a ramas in minte doar un refren vechi, cantat de ceva trupa locala, care-mi va amintit mereu de vremea cand eram si eu mica si asteoptam agitatia de pe bulevard. Suna cam asa: ” La Zalau e sarbatoare, e mai tare ca oricare, strigati toti in gura mare : LA MUUUUUULIT AAAAANI!”  Si se repeta chestia asta pana innebunesti si stie tot prostu’ ca e vorba de mici pe platou, in fata casei de cultura, ca se amplaseaza o scena, tot prin zona, ca berea curge si taranii umplu terasele, ca tarabele cu fel de fel de maimutarii si chestii ieftine ne invadeaza, si lumea cu mic cu mare casca gura la spectacolul onorat de vedete autohtone. Anul asta a fopst mai tragic ca niciodata, din cate am inteles. S-a promovat doar muzia populara. probabil stimabilii nostri de la putere, au luat criza in brate si ne imbecilizeaza pe toti si au ca target pensionarii, care din pacate…foarte putini se vor deplasa in centru pentru o lalaiala, pe care o primesc gratuit pe etno sau taraf, pe o canapea in fata televizorului. Asadar….incotro ne indreptam? Cum ne dezvoltam? Uite de asta tind sa ii dau dreptate lui @Radu Neag www.raduneag.com (Blogul Care arata cu degetul) Care va pleca in 5 minute. M-am saturat de tarani, de prostie, de promovarea non-valorilor, de mizerie si de toate domnisoarele care obtin ceva doar prin prestarea unor anumite favoruri.

Sa traim cu totii bine: sa n-avem cultura, ca n-o meritam!