Sigur o sa-mi sara-n cap toti indragostitii la citirea titlului, dar ii sfatuiesc sa lectureze pana la final si poate-poate mi-or da dreptate pe alocuri.

Indragosteala nu e buna pentru ca:

-  iesirile cu prietenii nu sunt niciodata ca in vremea “burlaciei”, plus ca se raresc considerabil

- iubitul/iubita va avea intotdeauna ceva de comentat cu privire la cel putin o persoana din grupul tau de prieteni

- gelozia face riduri

- weekendurile tale se vor transforma intr-o serie luuuuuuuuuuunga de seri linistite la film (asa ca stai la film si gandeste-te ce bine se distreaza toti ceilalti in club)

- e obositor sa scrii atatea sms-uri intr-o zi (iar daca nu scrii sms-uri, cu siguranta la un moment dat iti va veni sa-ti inchizi telefonul sa nu mai sune)

- vrei nu vrei, vei fi localizat/a in permanenta pe o harta a GPS-ului si vei fi supusa unor serii lungi de explicatii

-  trebuie sa ai grija mare la formele de salut si sa nu inchizi SEC, chiar daca nu ai niciun chef de povesti

- daca tu nu iesi si celalalt iese, seara ta de stat acasa se transforma intr-un mare semn de intrebare “cu cine? unde? cat sta? cat a baut?…etc etc ”

- daca te suna un amic/a, el/ea nu va intelege ca se poate sa vorbesti si cu altcineva de sex opus la telefon (valabil si invers)

- daca-ti zambeste cineva in autobuz vei sta sa te gandesti de doua ori inainte sa intorci un zambet

- totul se rezuma la voi doi si lesa voastra imaginara si se duce naibii viata sociala

Asadar, eu prefer sa ma tin deoparte si sa nu dau explicatii nimanui. Pentru moment e solutia cea mai buna pe care am gasit-o! Having fun ca la 20 de ani!

In rest, daca nu prezentati aceste simptome, sau daca stiti sa le tratati, indragostiti-va mai des!

Treaba-i simpla:

Pai imi place pentru ca-i maaaareeee si-i plin si-i agitat.

Imi place pentru ca e capitala Romaniei si imediat un om civilizat de peste hotare, daca-i spui de Bucuresti, te poate localiza in Romania, dar tare ma tem ca daca-i zic eu de Zalau, o sa-nceapa sa ma-ntrebe daca avem electricitate si daca nu cumva traim in triburi.

Mi-i drag pentru ca e la o aruncatura de bat de mare si la o alta de munte. Asadar, weekendurile ti le petreci dupa preferinta, cand la soare, cand pe-o culme. Eu din Cluj unde fug in weekend? Acasa, ca-s doar 80 de kilometri, “ca-ti face mami ceva bun de mancare” (replica asta o dezvoltam mai incolo).Dar sa revin la Bucuresti, capitala noastra “plina de tigani si de oameni rai”, dar pe care eu o iubesc atat de tare.

Pentru ca poti sa alegi unde vrei sa te situezi, pentru ca nu trebuie sa te obosesti de la saluturile la doi pasi, pentru ca daca iesi cu rolele in parc nu e o ciudatenie.

Imi place la Bucuresti, pentru ca-s cele mai bune facultati (aproximativ in toate domeniile) , cele mai tari cluburi (dupa Midi ) ) si cela mai multe evenimente.

Imi place, pentru ca acolo migreaza cam toti oamenii de valoare, de prin toate domeniile, din fiecare coltisor al tarii.

E Bucuresti, e aglomerat, e cu absolut tot ce vrei in el si cu posibilitatea de-a alege in voie.

Pentru ca in capitala se intampla tot si pentru ca voi cei de acolo iubiti ardelenii. Nu ma plang de Cluj, il iubesc prea mult sa-i reprosez ceva, doar incerc sa subliniez ca oricat mi-ati zice voi de rau de Bucuresti, pentru mine tot micul Paris ramane.

Aveti in fata dumnevoastra niste cuvinte. Aceste cuvinte sunt tastate din spatele unui ecran, de o persoana de sex feminin, pregatita sa traga pe dreapta. Inainte de-a cadea la intelegere cu Mos Ene, isi face ordine in minte si-njura-n gand o data. S-a saturat de texte ieftine de agatat, de oameni care cauta sa fie in atentia eia doar din anumite motive. Crede ca are o problema mare, ca nu se poate decide ce sa aleaga. Nimic nu ii convine. Niciun sortiment de pe o tava cu fel de fel de specialitati. Poate pentru ca e prea usor sa-ntinzi mana si sa te servesti. Sortimentele se schimba periodic, se reinventeaza, dar parca intotdeauna cand intr-un final alege ceva dintr-un meniu, i se spune sa-si aleaga altceva. Si-atunci, in momentul ala parca-i vin toate poftele din lume si-njura iar in gand…si-si doreste din ce in ce mai mult doar acel fel, care nu poate fi gustat…sau pentru care poate e prea mult de asteptat. O fi normal, o fi firesc? Sa fie deja prea pretentioasa, cu prea multe mofturi? Sa-i placa atat de tare jocurile incat sa nu se sature vreodata sa le joace? Totusi tind sa cred ca e nevoie doar de pionul care o va face sa stea pe loc si o va provoca in continuare, care nu se va aseza pe tava, ci o va intriga continuu, ce-i va ridica semne de intrebare si-i va oferi si certitudini. Se lasa surprinsa zi de zi de noi oameni si se intreaba de ce apar atat de multi in ultima vreme. De ce acum, oameni care parca mai bine-si inghiteau limba decat sa scoata un salut pe gura, par mai mult decat prietenosi, cu povesti mai mult decat familiare? Nu e neapart neplacut, e amuzant, dar continua sa se intrebe unde s-a produs schimbarea.

M-am intors la cotidian, m-am intors la realitate si-am lasat in urma valurile ce se sparg de tarm. Am adus cu mine, pe langa o valiza foarte grea, o a doua, plina cu amintiri, cu prieteni noi. Deja ma surprind deschizand-o-n public, improscandu-va din plin cu fel de fel de povesti si intamplari.

Totul a inceput cu lungul drum spre mare, mai exact in total vreo 17 ore, in compartiment cu o familie fericita, cu doi copilasi care-mi spuneau intr-una de castele de nisip, cu o caldura care ma facea sa ma-nchid in toaleta (ca acolo functiona la capacitate maxima aerul conditionat) si cu planuri mari.

Si-am ajuns la mare, ne-am cazat si-am fugit! Mama, sunt pe Kudos, mama! O dupa-masa calduroasa, muzica buna, lumea incepea sa se adune, familia incet, incet avea sa se reintregeasca, iar noi profitam din plin de bucata noastra de mare si de muzica buna de pe Kudos. Am inceput cu dreptul si-am continuat in ritmul asta. Asta se-ntampla-ntr-o zi de joi. A venit si vineri, lumea s-a adunat, familia s-a reunit, prieteni si oameni pe care-i intalnesc doar aici si-au facut aparitia. Nimeni nu lipsea din peisaj, iar daca era sa strigam un catalog, ieseam cu totii la prezenta. Pe langa vechii prieteni, anul asta au aparut si altii. Altii noi, dar care par a-mi fi aproape de o viata, oameni cu care am vorbit pentru prima oara live, oameni frumosi si plini de energie, prietenosi si deschisi, ca-ti era mai mare dragul sa te pierzi in povesti la malul marii. Pentru ca aici, pe Kudos, oamenii sunt simpli, cauta sa se simta bine, iar cand aduc vorba de familie, sa stiti ca nu va mint, pentru ca e exact asa cum suna: totul face parte dintr-o mare familie, care petrece non-stop. Pentru ca pe Kudos Beach  petrecerile sunt ca-n basme si tin 3 zile si 3 nopti si nicio clipa nu apuci sa simti ca intervine plictiseala. Cand in boxe urla : WHAT A BEAUTIFUL LIFE! si vezi atatea zambete in jur, cum ai putea sa crezi ca nu-i asa? Cand lumea e cu mainile in aer si fredoneaza : “Who said you can’t be haaaaappy all the tiiiimeee”, cum ai putea sa fii trist? Marea, valurile, nisipul, soarele, muzica, oamenii, prietenii, distractia, povestile, intalnirile, familia si voia buna sunt lucrurile care ma fac fericita, iar aici sunt toate pe o singura plaja: Kudos Beach! Anul acesta mai e doar un weekend, closingul, insa weekendul pe care-l vom pastra cu totii in suflet pana la 1 mai e in mod sigur 14-15 august. Pana la urmatoarea intrunire, ne-mpartim fiecare intr-un coltisor de tara, sau de lume si ne pastram vara in suflet. Petreceri vor fi, dar Petrecerea-n familie abia in vara lui 2011! Pana atunci, fiecare-n partea lui de lume cu Gui Boratto-n casti.  So…see you next summer!

- you can find the pic on Kudos Beach Club – Mamaia on facebook

Adevarul, spus sub orice forma, oricat de bine camuflat ar fi, oricat de subtil si de diplomat, doare. Doare atat de tare incat daca ne-ar fi dat sa strigam, nu ne-am mai putea intelege intre noi. Pentru ca oamenii sunt intr-o continua cautare a adevarului, iar in momentul cand simt ca il ating, fug speriati de ce-au vazut si prefera sa se ascunda in spatele unor neadevaruri frumoase. Fiecare dintre noi ne credem stapanii adevarului absolut, nu  admitem nicio alta optiune, nu vedem dincolo de ceea ce credem noi ca e bine, nu vrem sa auzim decat anumite lucruri, iar in momentul in care cineva ne trezeste la realitate, nu incepem sa uram realitatea, ci mai degraba acea persoana. Aruncam vina asupra unui om, un om care poate nu avea in minte decat sa faca un bine, un bine despre care nu  avea impresia ca e relativ.  Nu stiu de ce, dar pornind de la un zambet, de la o stare de spirit, ne mintim frumos unii pe altii, ne suparam cu zambetul pe buze, plangem sau poate ne abtinem, ne manifestam doar cum ar trebui, nu cum ne vine. Incercm din rasputeri sa parem mult mai puternici decat suntem, ne ascundem slabiciunile, ascundem gustul amar al unei ciocolate primite cadou, doar pentru ca cel care ne-a daruit-o sa nu se simta prost. Si uite asa, ne ascundem toata viata, noi de noi…noi de ceilalti, iar ceilalti de toata lumea. De ce nu scriu atat de des? Pentru ca evit sa mint, pentru ca evit si eu anumite subiecte, pentru ca nu pot scrie mereu ce-mi vine in minte…pentru ca cineva s-ar simti jignit, pentru ca poate cineva prefera sa vada soarele intr-o vedere de la mare decat sa priveasca pe geamul camerei sale si sa realizeze ca de fapt afara e furtuna. Si ne doare fiecare picur de ploaie si asundem durerea si ne prefacem fericiti, ne mintim si ne complacem in situatia asta. Suntem oameni, suntem doar oameni, singurele vietati care pot cunoaste fericirea.  Si totodata singurii care nu o stiu aprecia si o ascund intr-o cutie, unde o mai descopera rareori pe facebook.

In momentul de fata, localizata undeva in cautarea aurului printre firicelele de nisip, pe litoralul bulgaresc, reluand putin legatura cu originile, sa vad cum sta treaba pe acasa si ce-mi mai fac prietenii, mi-am amintit ca am ratat inca o data ziua Zalaului, orasul de bastina. Nici nu stiu de cati ani n-am mai avut narile inundate de mirosul micilor de pe platou si de cati ani am fugit de toate strigatele vulgare de pe bulevardul orasului, cand toata prostimea si cocalarimea de care e  in stare un oras atat de mic iese la defilat pe artera principala a orasului. Nu-mi pare rau si ori de cate ori voi avea ocazia, voi ocoli cu intentie aceasta zi (aceste zile) de sarbatoare imbecila. Mi-a ramas in minte doar un refren vechi, cantat de ceva trupa locala, care-mi va amintit mereu de vremea cand eram si eu mica si asteoptam agitatia de pe bulevard. Suna cam asa: ” La Zalau e sarbatoare, e mai tare ca oricare, strigati toti in gura mare : LA MUUUUUULIT AAAAANI!”  Si se repeta chestia asta pana innebunesti si stie tot prostu’ ca e vorba de mici pe platou, in fata casei de cultura, ca se amplaseaza o scena, tot prin zona, ca berea curge si taranii umplu terasele, ca tarabele cu fel de fel de maimutarii si chestii ieftine ne invadeaza, si lumea cu mic cu mare casca gura la spectacolul onorat de vedete autohtone. Anul asta a fopst mai tragic ca niciodata, din cate am inteles. S-a promovat doar muzia populara. probabil stimabilii nostri de la putere, au luat criza in brate si ne imbecilizeaza pe toti si au ca target pensionarii, care din pacate…foarte putini se vor deplasa in centru pentru o lalaiala, pe care o primesc gratuit pe etno sau taraf, pe o canapea in fata televizorului. Asadar….incotro ne indreptam? Cum ne dezvoltam? Uite de asta tind sa ii dau dreptate lui @Radu Neag www.raduneag.com (Blogul Care arata cu degetul) Care va pleca in 5 minute. M-am saturat de tarani, de prostie, de promovarea non-valorilor, de mizerie si de toate domnisoarele care obtin ceva doar prin prestarea unor anumite favoruri.

Sa traim cu totii bine: sa n-avem cultura, ca n-o meritam!

Mi-e dor… si acum ma gandesc la trecut, insa mi-e dor de viitorul ce-ar fi putut sa vina. Mi-e dor de ce mi-a fost odata dor, mi-e dor de cum mi-era dor si cum asteptam sa-mi fie. Mi-e dor sa ma doara burta de la atata ras. Mi-e dor de anul intai de facultate,  mi-e dor de planurile si visele impartite la 3 noaptea in camin. Mi-e dor de plimbarile nocturne si nu mi-e dor doar de atat. Mi-e dor sa-mi caut telefonul, mi-e dor sa nu-l uit in geanta, mi-e dor sa am motiv sa ma intereseze sa il scot de pe silent. Mi-e dor sa ma intreb cum va fi vara, mi-e dor de vremea cand faceam planuri in doi, mi-e dor sa nu mai fac nimic pe ultima suta demetri, dar totusi mi-e dor de-o petrecere nebuna in stil american sau de-un film siropos. Mi-e dor de vremea cand glumeam despre casatorie, mi-e dor de majorate, mi-e dor sa fim mai mult de 3 persoane (si acelea indecise) care stiu sa se distreze. Mi-e dor de prieteni noi care sa fie ceea ce par a fi….mi-e dor de oamenii pe care i-am lasat in urma, mi-e dor sa nu conteze brandurile, mi-e dor de-un strans de mana fara interes. Mi-e dor sa fiu impresionata, mi-e dor de visele pe care le aveam odata, de gandirea pe care intre timp am lasat-o uitarii, de cainele meu maidanez, de bucuria pe care o aveam cand infloreau liliecii sau de un buchet de frezii fara un motiv anume. Mi-e dor de ordine si disciplina, la fel cum mi-e dor de haosul constient din 402. Mi-e dor sa actionez fara sa gandesc si mi-e dor sa nu fiu judecata. Si toate astea pentru ca…sunt om si-o recunosc.

M-am nascut in Zalau, orasul tuturor anomaliilor, orasul wannabe-urilor, orasul cu mai multe figuri pe metru patrat decat i-a fost dat New York-ului sa vada intr-o decada. Aici, in timpul liber, oamenii ies pe aceeasi terasa, cu hainele lor de duminica, se aseaza gratios la o masa, asteapta cel putin o jumatate de ora sa fie serviti (daca ai curajul sa ceri un meniu, trebuie sa fii inarmat cu muuuuuulta rabdare) si incep discutiile, incepe aruncatul cu privirea.  Se da o tura de terasa, se intre in forta, se alege un loc strategic (de unde sa poti observa si sa fii observat) si se adopta pozitia gen “trag aer in piept”. Bineinteles, o persoana importanta nu vede, ea trebuie a fi observata, nu saluta, ea trebuie sa fie salutata, nu baga nimic de seama, se lasa a fi analizata, se face ca nu observa, dar comenteaza tot ce misca.

Mai nou am observat un nou trend la mine in oras. Toate minorele, fatucile astea care abia au cur in pantaloni( ah! chiloti, ca pantalonii nu se mai poarta) au adoptat stilu “vampa”. Se iese la terasa cu fustitele cat o palma,  dar nu palma unui adult, ca deja acopera prea mult, se cauta in garderoba (sau daca  nu se imprumuta), un top cat mai sufocant, cu o vedere indestulatoare, ele doar dorindu-si sa ne arate ca-s fete bune, cu suflet mare, fara piedici  gen sutiene si alte inconveniente. Ori am imbatranit eu de tot, ori a innebunit lume. Putin simt in ceea ce priveste moda, vreau sa cred ca il mai am si ca ce se intampla acum tine mai mult de moda din barurile de noapte decat de  saptamana modei la Paris.

Atata ipocrizie, falsitate, dorinta de afirmare, minciuni,  materialism si pareri extrafantasmagorice despre sine…atata nerusinare, nepasare si totodata nesimtire ca in orasul asta mic…atatia oameni inutili si-atatea fete ce se viseaza staruri si ajung prin baruri, ori isi iau un job sa fie bani de mers la club si agatat proprietari de exemplare din topgear, si cate si mai cate nu gasesti in oraselul meu. As vrea sa-mi chem prietenii in vizita, dar unde sa ii duc? Ce sa le arat? Macar un local, macar o terasa din centrul orasului sa atraga privirea, macar o oaza de verdeata, un parc ingrijit, oameni primitori … macar. Si uite de asta am sa fug. Nu de oras, ci de cei ce il populeaza, pentru ca da! datorita celor ce il populeaza s-a ajuns unde s-a ajuns. Nu datorita, ci  din cauza lor, ignorantei si dorintei de a fi mai mult decat pot sa duca. Pentru ca nu mai avem un Cinema in Zalau….”nu merge” oricate reduceri si oferte s-au facut, dar de cand cu mall-urile la Cluj, toata populatia merge la cinema, dar nu in Zalau. Si-am ajuns iar ca in epoca ceausista, cand ni se proiectau filme la Casa de cultura a Sindicatelor. Asa e la Zalau. Si-i un oras mic si e frumos si trebuie dezinfectat. Oamenii nostri se numesc insecte.

Mi s-a acrit! Deci nu mai suport, nu mai pot, simt ca imi vine sa ma tratez de dependenta mea de retelele sociale numai pentru ca simt ca mi se ridica fiecare fir de par din cap pe rand din cauza nervilor care ma incearca in fiecare zi cand vad de de 6 ori la o persoana pe facebook cum isi schimba statutul civil. Din married e divorced, trece la single, vaduv, engaged, relatii complicate, iarasi dragostea e mare si omu’ e din nou commited si ne agaseaza cu toate informatiile astea zi de zi, ceas de ceas, mai ceva ca un tabloid de scandal care scrie despre Moni s-ale ei cuceriri. Nu ma intereseaza! M-am tuns, m-am barbierit, am mers la piata: cate o poza pentru fiecare eveniment si tristetea serii te face sa-i dai papucii, ca pe facebook sunt o gramada “bune” si trebuie sa ai statutul de single, ca doar pe tine nu te conduc femeile. Ori daca ai pus ochii si daca ti-ai mai scapat si mainile pe o bucatica ce are poze de alea de amicii tai isi strica tastaturile de la saliva, trebuie musai sa-ti pui acolo” married”, sa fii sigur ca nu ti-o mai ia nimeni si sa se stieeeeee ca esti foarte true in actiunea intreprinsa, sa moara dusmanii de invidie. Si uite asa, zi de zi, seara de seara, cand nu mai trece badea pe la moara, mai arunc o geana pe facebook ( am formulat asa, sa nu ma dau de gol ca de fapt ma benoclez la fiecare pauza de masa la aceeasi pagina de home) si le observ evolutia celor ce se expun mai mult decat puiul la rotisor. Stiu cand sunt probleme in paradis, stiu cand se cearta de la mancare, stiu cand are loc impacarea (care-i foarte dulce), si statuturile se schimba iar si iar si iar si iar si intotdeauna la aceleasi persoane, care tin sa ne tina ocupati si sa ne demonstreze a au o viata sociala si personala extrem de activa. Cam asa sta treaba pe pagina mea de home zi de zi, iar ceea ce mi se pare ingrijorator e faptul ca masculii-s in frunte la actiunile de genul asta, iar fetele, care se presupune a fio mai sensibile, mai gingase, mai cu sentimentele, sunt mult mai rezervate in declaratii de statut, iar cand sunt puse, ori au o fundatie bine stabilita, ori sunt pe cale sa se cimenteze, cu asigurarea ca nu cade tencuiala si nu-i nevoie de restaurari in urmatoarea perioada.  Astea fiind spuse, autoarea-i single din informatiile de ultima ora. Si nu! nu de pe facebook .

O viata am fost printre cei dintai. Incepand cu anii in care doamna educatioare ma lauda parintilor, iar la serbari primeam intotdeauna rolurile cele mai importante, continuand cu anii generalei, cand doamna invatatoare ii spunea mamei inca de prin clasa a doua cat talent ascund, urmata de doamnele diriginte(pentru ca am avut vreo 3 in timpul generalei), care fiecare isi dadea cu parerea despre propria-mi persoana, laudandu-ma in fata alor mei. A urmat liceul si acolo a fost la fel, doar ca dupa 8 ani, dintre care 7 am fost cea din fruntea clasei la festivitati, trasand cu glorie linia de final de generala cu media 10 la finalul clasei a 8-a, a urmat prapastia. Si-am nimerit intr-o clasa cum nu prea intalnesti la orice pas. Eram numai unul si unul acolo. Si in liceu am avut cateva reusite, cateva momente de glorie in care am simtit ca le-am dat parintilor mei motive de mandrie cu odorul lor, insa aici eram mereu in primii 5, nu cea dintai. Pentru mine nu asta era prioritar, insa se citea pe fata alor mei o urma de regret. Nu mai eram fata de odinioara, nu mai invatam atat de mult. De ce? Descopeream lucruri noi, vroiam sa gust din toate cate putin si mereu aveam limitele bine stabilite, insa…insa invatatura nu mai era pe planul 1 intotdeauna. Nu-mi pasa, atata timp cat eram inca acolo unde trebuia, atata timp cat imi mentineam nivelul. Am mers si pe la olimpiada nationala, dar…la romana. Nu la matematica, cum poate le-ar fi placut mai mult alor mei….nu alocam atata timp calculelor, pentru ca nu ma atrageau, pentru ca intotdeauna preferam sa “ma descurc” si sa invat doar cat era nevoie. M-au impins din spate, m-au sustinut si m-au sfatuit cu sfaturi peste mii de sfaturi si incurajari, insa NU asta era directia mea. Nu-mi doream incurajari inspre o directie pe care nu aveam de gand sa o fructific, pentru ca natura m-a lasat cu darul de-a fructifica altceva. Intotdeuana auzeam “invata la matematica, la romana te descurci tu”. Un 10 la romana, engleza, franceza, nu valora mai nimic cand il puneam pe tava, insa cand era vorba de matematica, era supremitatea absoluta, meritam premii si cadouri. De la un moment dat s-a creat o obisnuinta si un fel de pact tacut intre cele doua tabere (eu vs parinti):  atata timp cat erau rezultate satisfacatoare si ma mentineam inre primii in clasa, era in regula sa “ma descurc” cum stiu, insa sa nu care cumva sa fie chemati la scoala pentru vreo boacana de-a mea. De prin clasa a 11-a am laut hotararea ca-i musai musai sa fiu studenta la arhitectura. Prin urmare, m-am apucat de desenat. Doi ani am auzit vesnica intrebare ” cat mai ai de desenat?”, sau “cum a  fost la ore? ce calificativ ai luat?”. Talentul la desen liber n-a fost tocmai un atuu, insa am trecut de la “printre primii”, la un fel de “mediocritate avansata”, daca pot sa o numesc asa. Sfaturi, certuri, indrumari si simteam ca ii dezamagesc din ce in ce mai tare. Imi doream ca “data viitoare” sa fie altfel, sa le arat ca pot mai mult, insa desenul e subiectiv si ma intorceam suparata de multe ori de la ore: o data pentru ca stiam ca nu am reusit sa-mi duc la capat planul maret, iar pe de alta parte pentru ca vroiam ca asteptarile sa nu mai fie atat de mari. De la un moment dat, am incercat sa nu mai reactionez, sa tac si sa imi vad in continuare de desenele mele, singurul meu obiectiv era sa fiu studenta la arhitectura. Cu dezamagiri sau fara, uite-ma studenta. Ca nu-s printre primii e o decizie pe care am luat-o de la bun inceput. Insa abia acum am simtit cu adevarat ca i-am dezamagit. Am vrut sa inteleaga ce-mi doresc cu adevarat sa fac, am vrut sa nu mai pun facultatea pe planul 1, am si gresit, mi-am luat palmile de care aveam nevoie, insa dezamagirea-i tot mai mare in ochii lor. Au inceput comparatiile, lucru pe care nu il inteleageam niciodata la alti parinti. Tocmai pentru ca de multe ori eram un termen de comparatie, desi nu-mi placea, nu ma facea sa ma simt mai bine data drept exemplu. Nici acum nu le inteleg, pentru ca nu ajuta deloc, ba chiar inrautatesc si mai tare situatia.  Si nu inteleg de ce dupa 20 de ani acum si-au dat  seama ca e un moment prielnic de comaprat si de dat alte exemple. Nu sunt tocmai copilul model pe care si l-au conturat in minte, desi “mi s-a oferit tot” si nu neg asta, ba chiar ma consider foarte norocoasa pentru toate, insa pot sa ii fac sa fie mandri de mine si altfel, doar sa ma lase sa le arat. Am directia mea, am felul meu in care am de gand sa imi conturez viata si sunt sigura ca sunt destul de cu picioarele pe pamant incat sa nu ma las purtata de valurile tineretii, asa cum au impresia. Imi voi termina facultatea, pentru ca e ceva ce mi-am dorit foarte mult sa fac, pentru ca nu mi-as fi inchipuit sa studiez la un alt nivel, insa voi fi printre primii doar acolo unde voi simti ca facultatea e un factor important in buna desfasurare a  planului meu. Nu vreau sa ma stradui sa excelez la anumite materii subiective, doar pentru note, fortandu-ma sa intru in gratiile anumitor profesori, ci vreau sa-mi conturez stilul meu de a construi, de a amenaja, de a da solutii. Voi lua ce vad mai bun de la fiecare si fie ca ma voi lupta cu morile de vant, nu ma voi da batuta si nu, nu voi fi prima, doar de dragul acelei piramide. Voi face cum cred si imi pare rau ca va voi dezamagi, insa la final, sper ca satisfactiile vor fi mai mari decat taote dezamagirile de-a lungul vremii. Cu diploma in mana si fara un nume, poti sa mergi sa o folosesti pe post de hartie igienica. Insa cu aceeasi diploma, cu o reclama potrivita plasata in locul potrivit, lucrurile frumoase la care am visat pe bancile facultatii se vor putea materializa. Iar atunci va veti da seama ca nu am pierdut timpul degeaba.