E o noapte placuta, insa lipsesc stelele din peisaj. Aseara le aveam pe toate, insa lipsea starea de spirit.

Un colt al balconului camerei mele, niscaiva muzica de fundal, un pahar de sampanie in dreapta si o priveliste cel putin asemanatoare cu cea pe care o prefer  din Clujul asta mare, ma face sa nu vreau sa-mi parasesc prea repede locul confortabil pe care mi l-am creat in coltul meu de balcon. E placut sa simt o parte din oras asa cum e el cu adevarat: incepand cu latratul cainilor, niste zgomote de masini din strazile circulate de departe, cand si cand cate un vecin care-si parcheaza masina si lumineaza toata strada cu farurile. Mi-am dat seama in ultima perioada ca viata e ceva mai mult decat o lupta continua, e un dar de care ar trebui sa profit si sa fiu mai indulgenta cu mine insami. Am realizat ca orgoliul nu e intotdeauna foarte de ajutor si ca uneori e mai bine sa incerci sa faci lucrurile asa cum simti, pentru ca viata nu asteapta dupa tine. Am inceput sa-mi schimb putin prioritatile, dar intr-o masura rezonabila si sa profit mai mult de timpul meu, sa fac in asa fel incat sa ma bucur de o dimineata cu soare sau de o seara ca asta. Munca, stresul si indatoririle pentru facultate sau alte proiecte trebuie controlate in masura in care sa reusesti sa te simti bine tu cu tine. In momentul in care simti ca ai nevoie de o pauza, ia-ti o pauza si ramai cu gandurile tale, bucura-te de zgomotul orasului si savureaza linistea pe care ti-o ofera gratuit.Nu incerca sa strici totul cu un zgomot inutil, care in final te surmeneaza si-ti cumpara un alt fel de bucurii. Ar trebui sa incercam mai mult sa luam fericirea gratuita asa cum este ea si sa ne oprim din fuga de a o cumpara.

Uneori, cand te opresti din maratonul asta continuu pe care fiecare ni-l cream din dorinta asta arzatoare de a ne construi asa-zisul confort si asa-zisa multumire spirituala pe care nu o mai diferentiem prea tare de materie, realizam ca lucrurile care vin in ambalaje simple, gratuite, sunt mult mai de prêt decat cel mai slefuit dintre diamante cu un prêt de zeci de mii de lire atasat si pentru care ne zbatem ani la rand, uitand in final de noi.

E pentru prima data de cand m-am mutat in acest nou apartament cand vad un avion care aterizeaza atat de aproape si nu doar niste lumini si un zgomot. Ii disting forma si mi se pare un intreg spectacol traseul sau atat de simplu si banal, ori poate atat de obositor pentru pasagerii sai.  Privesc luminile din departare care se misca si nu vreau sa-mi iau ochii de la ele. Pana acum nu m-am considerat neaparat norocoasa ca port ochelari, insa cei care nu au nevoie, nu stiu ce spectacol minunat pierd si cat de frumos se vede totul fara ochelari, cat de spectaculos e jocl lor continuu si putin difuz. Bateria telefonului a cedat si ea in timpul unei convorbiri. Imi pare rau, dar nu-mi stric momentul pentru a ma ridica sa-l pun la incarcat. Internetul s-a oprit si el. Probabil nu mai prind semnal de la wireless, insa cred ca asta-i partea si mai buna din seara asta. Conectarea asta cu exteriorul, usurinta contactului cu ceilalti e mai nou o boala cronica, e  ceva de care nu ma pot desprinde decat in momentele in care nu am de ales. Acum ma bucur ca a venit totul de la sine, ma bucur ca imi e inchisa camera cu cheia si ca nimeni nu imi deranjeaza starea asta de care aveam nevoie de atata timp. Nu-mi fac griji si stiu ca exista rezolvari la toate in lumea asta, asa ca-mi iau pauza asta de care sa ma bucur doar eu si singurul meu pahar de sampanie. E un semn ca pentru seara asta mi-a ramas doar unul, pentru ca oricum celalalt ramanea in cutia sa nefolosit si lipsea din peisaj si pionul care ar fi trebuit sa il ciocneasca pe al meu.

Mi-e dor de Paris acum, mai mult ca niciodata, dar mi-am creat ambianta care-l inlocuieste. Mi-e pofta sa scriu, si-am scris fara sa ma mai gandesc ce ai putea sa-mi spui maine. Te-as ruga totusi sa nu-mi mai ceri explicatii si sa fii linistit in ceea ce ma priveste (ma refer la tine cititorule, din orice colt al lumii ai citi si oricum te-ai intitula) ca sunt mai bine ca niciodata si ma bucur deinterpretii mei francezi si italieni pe care mi i-am pus in playlist. Noapte! Si sper sa-ti fie buna

Si sta singur in pat privind in gol. Sta asa deja de mai bine de o ora si totusi i se pare ca au trecut abia 10 minute. Priveste in gol, dar e departe. E departe si priveste tavanul ca sa nu-si tradeze emotiile ce-l curpind cand se uita in jur, pentru ca tot din acea camera ii aminteste de tine. Incearca sa uite si-si gaseste fel de fel de alte activitati, insa seara cand se intoarce acasa ajunge in acelasi loc gol. Nu ca nu ar fi fost gol si pana atunci, dar acum e un altfel de gol.

O vreme si-a pus tot felul de intrebari, dar acum incearca sa afle din ce in ce mai putin pentru ca a realizat ca nu e sanatos sa cauti ceva ce poate n-ai sa gasesti niciodata. Adevarul e ca timpul face minuni si ca decizia de a se alia cu el ii va aduce numai beneficii, desi pe termen scurt parea o afacere destul de proasta. I s-a dovedit inca o data ca mintea face intotdeauna ce vrea ea, iar daca reuseste sa castige impotriva inimii, vindecarea-i mai rapida si boala mai scurta.

Inainte sa adoarma, mintea-i fuge in mii de locuri si pare-se ca a uitat, insa adoarme…si subconstientul il tradeaza in fiecare dimineata cand incearca sa uite ce a visat, pentru ca iar i-ai aparut in vis. De fiecare data altfel, dar constant. Esti acolo chiar daca ai impresia ca te-a sters demult din baza de date. Inca esti printre fisierele imprastiate prin laptop, inca ti-e amprenta si parfumul in camera lui si inca nu poate renunta la perna in plus din dreapta. Si-a dat seama ca nu va fi niciodata mai mult decat o perna fara suflare, desi impregnata cu mirosul tau, va ramane inerta seara de seara. Acum nu mai e acolo si n-ai de unde sa stii daca va mai fi vreodata, ori daca va fi inlocuita de o alta perna sau un alt parfum. Ai mers la risc, poate cu ceva in minte, ori poate cu mintea complet goala, insa el nu va astepta prea mult. A tras deja concluziile si si-a clarificat totul in minte, si-a ordonat gandurile si a lasat la o parte bataile inimii si oricat de greu pare a fi, timpul e prietenul sau cel mai bun. Cu siguranta e cea mai buna decizie pe care a luat-o in legatura cu tine, dar asta a schimbat putin situatia si a adus o schimbare de atitudine in comportamentul sau. Se poarta cum n-a crezut vreodata ca e in stare, dar iti multumeste pentru ca e mai puternic decat daca ar fi mers la sala. Stii ceva? Chiar iti multumeste in adancul sufletului si oricat de indiferenta ai parea ca-i esti, te asigur ca nu-ti poarta pica.

Vine o vreme in viata cand iti schimbi priortiatile, iar primul care ramane surprins de optiunile pe care le ai si de alegerile pe care le faci, esti chiar tu. Nu prea realizezi schimbarea decat atunci cand cei din jur urla in gura mare ca nu te mai recunosc si chiar si in acele momente o dai in starea de negare, refuzand sa deschizi ochii. Hai ca trece asa o vreme, dar deja ai auzit de prea multe ori aceeasi placa si te opresti pentru o clipa si iti faci niste teste, o scurta autoanaliza, iar la final…’la naiba! nu zic astia rau ce zic’. Ei bine, concluzia e ca te-ai schimbat si multe dintre lucrurile care odata ti se pareau capitale, acum n-au nici cea mai mica semnificatie, iar lururile peste care treceai cu vederea zi de zi, au acum o importanta covarsitoare in existenta ta. Brusc, simti ca ai nevoie de o gura de aer si de o plimbare in care sa te iei tu pe tine de mana si sa iesi singur din casa.  Nu-ti recomand sa te-nsotesti de casti sau alte gadget-uri, ci doar de o minte limpede si ceva incaltari comode, ca ai nevoie de putin timp de reflectie.  La final, daca esti norocos si ti-a iesit combinatia cu plimbatu’ si mintea limpede, reusesti sa-ti pui o oarecare ordine-n gandire si sa-ti revizuiesti lista de prioritati. Concluzia o fi ca ai mai acumulat un dram de experienta de la ultima verificare pe care ti-ai facut-o si ca, vrei sau nu, te-a modelat fiecare intamplare din viata ta si fiecare om pe care l-ai intalnit. Ai invatat ca unele greseli e mai bine sa le repeti, iar altele e mai bine sa le dai uitarii, insa cel mai important e sa nu regreti nimic si sa crezi cu adevarat ca nimic nu e intamplator in viata. Te-as mai sfatui sa-ti dramuiesti bine timpul asta ‘ tu cu tine’ si sa fie DOAR atat cat e necesar, iar in rest, sa te inconjori de prieteni, pentru ca ei vor fi mereu acolo sa te asculte, chiar daca vei ajunge sa-i plictisesti uneori cu aceeasi poveste la care i-ai dat mii si mii de interpretari. Ei vor fi acolo si te vor asculta inca o data si vor incerca sa-ti dea sfaturile cele mai bune, trebuie doar sa vrei sa le accepti. Iar daca nu esti unul dintre norocosii care are parte de prieteni adevarati, sa stii ca parintii sunt de departe cei mai in masura sa te asculte si sa-ti dea un imbold, sa vezi ca schimbarile sunt bune si maturizarea asta-i un ‘must have’.

Cand teama de a nu ridica semne de intrebari in jur si de a nu starni reactii nepotrivite, urmate de alte semne de intrebare nerostite, s-a instaurat, s-a terminat si cu libertatea de a scrie neconditionat. Poate de aceea am ales sa fac o pauza atat de lunga. Ei bine, e vremea sa sparg gheata, ca doar e 2012 de ceva vreme si nu se mai aude nimic de loana.ro.

Si-am sa-ncep cu altceva. Am sa-ncep cu povestea primaverii, care a dat navala brusc si acum ne-a lasat cu ochii-n…ploaie dintr-o data. Si ploua….ploua, cand se astepta la un soare mare si frumos, la o perioada cu ceva haine-n minus pe cuier, insa iar e in dilema. Ploua cu semne de intrebare si ploua obsesiv. Nu stie daca sa-si ia umbrela sa se fereasca, ori sa iasa si sa stea in ploaie. Mai exista si varianta in care poate sta sa priveasca de la geam si sa aleaga, insa cred ca asta-i varianta cea mai grea, ca dintr-o mare de intrebari, cum ar putea ea sa gaseasca niste raspunsuri? Sa mergem pe ghicite? Pe-ncercate? Pe nimerite? Pe noroc? Sa mergem pe incredere? Mneah…asta nu mai e demult o optiune, ci mai degraba o dorinta cand sufla-n lumanari, sa si-o recapate. E vorba de increderea in oameni, ca in ea are destula, har Domnului. E un moment in care poate sa faca alegeri gresite cu o usurinta debordanta, pentru ca variantele de raspuns nu sunt multiple, iar ea fiind ocupata cu facultatea, a uitat sa mai invete o materie in plus, asa ca raspunsul corect e doar in cursuri. Si cum ea le-a pierdut fara sa le citeasca macar, poate sa greseasca intr-o secunda, iar mai apoi nu mai are dreptul la contestatii sau restante. E un fel de examen cu un singur drept de apel, cu implicatii majore, iar rezultatul final e direct proportional cu gradul de fericire la care tanjeste, iar daca rezultatul e contrar assteptarilor, ei bine…poate sa mai ploua pentru o vreme primavara asta.

Nu e tare dificil si nu e tare dificila, cand fericirea sta in lucruri simple, in gesturi marunte si nu-i nevoie de atat de multa imaginatie, ci de o zi insorita, un parc cu iarba proaspata si de cineva care stie cum sa o faca sa zambeasca. Sa fie atat de complicat?

Si ce daca? Si ce daca ieri ningea cu fulgi mari si totul era alb si frumos? Ieri nu mai e. Zapada s-a topit si a dezgolit toata murdaria de sub, mi-a aratat inca o data ca face cum vrea ea si ca nu dureaza la nesfarsit. Si ce daca a venit caldura si afara nu mai ninge? Nu mi-e frica sa scot capul pe fereastra si sa privesc spre maine. De fiecare data un altfel de maine, iar mainele de azi e cu siguranta diferit de mainele la care visam ieri. Si ce daca nu dorm? E doar o noapte in plus de nesomn, adunata la atatea altele. De obicei noptile de nesomn se presupun frumoase si se presupune ca lasa amnitiri care te fac sa zambesti a doua zi, sa merite oboseala. Amintiri?  Imagini pastrate in memorie, imegini pe care nimic nu ti le ia, nici timpul…poate doar boala, iar uneori mi-as dori sa sufar de Alzheimer si sa-mi spui intotdeauna altceva si sa cred de fiecare data. La fel ca tine, la fel ca restul, mi-as dori sa aud doar ce vreau, iar pana acum poate am inchis ochii de prea multe ori si am refuzat sa-mi las mintea sa gandeasca mai departe, desi se incapatana sa o faca mult prea des. I-am pus o bariera si-am crezut ca e mai bine asa. Mi-am multumit pentru rabdare, mi-am multumit pentru intelegere, m-am bucurat ca de data asta am reusit sa fiu altfel decat de obicei si am crezut ca e o schimbare in bine. Ei bine, stop joc si de la capat. Reluam firul actiunii si inalturam barierele autoimpuse, dezgolim strada acoperita cu zapada pufoasa si zambim privind noroiul de afara. Pot sa fac asta si sa ma amuze norii, ploile si mizeria, pot sa te privesc in ochi si sa vad dincolo de ce imi doresc sa vad, pot sa rad cu gura pana la urechi si sa nu aud piesa de fundal pusa pe repeat la nesfarsit. Spune-mi din nou ce vreau sa aud si vei ramane surprins ca urechile mele nu vor mai asculta povestea, doar o vor auzi, te voi lasa sa termini si voi inchide usa in urma ta ca si cand nu s-ar fi deschis niciodata. Si daca intrebi de regrete, in ceea ce ma priveste, dictionarul meu e lipsit de acest termen, dar poate tu vei avea nevoie de unul nou. Si ce daca? Multumesc pentru timpul in care n-am stiut, pentru ca a fost timpul meu, doar al meu, nedivizat. Pura fictiune, daca te intrebi cumva ce-i asta. In ce sensul meu. Noapte buna.

Sunt zilele alea in care nu faci nimic, vine seara si te pui in pat, iar cand incerci sa-ti pui ordine in ganduri, constati cu uimire ca gandurile tale desi pareau dezordonate, sunt complet in ordine pentru ca nu te-ai chinuit sa le deranjezi cu nimic in ziua ce tocmai a trecut. Te simti atat de prost, incat abia reusesti sa adormi si iti promiti ca maine va fi o altfel de zi si ca vei face o multime de lucruri utile. Te vei trezi de dimineata:gata cu leneveala!, vei merge la facultate la toate cursurile, vei lucra suplimentar pentru proiecte si iti vei aloca timp pentru cel putin una dintre pasiunile tale, ba mai mult, vei avea timp si de o ora de sport.

Pentru mine, azi e o zi in care, desi aveam lista completa cu tot felul de actiuni care mai de care mai interesante, n-am facut nimic mai mult de un curs (asta pentru ca am avut norocul ca celelalte sa nu se tina  si pentru ca nu m-am mai chinuit sa-mi gasesc activitati care sa le inlocuiasca pe cele deja prestabilite). Si stii ceva? Ma simt al naibii de bine! Ma simt atat de bine sa stau acasa, in pijama, sa nu vreau sa fac nimic, sa ascult muzica, sa scriu si sa astept sa mi se downloadeze un film de pe net, incat nu astept ziua de maine, Ma simt atat de bine in camera mea, incat refuz sa-mi fac ordine (desi se cere dupa un weekend in care am fost plecata), dar refuz cu indarjire orice activitate minora care nu-mi face placere si care m-ar scoate din starea asta de amorteala atat de placuta, stare pe care n-am simtit-o de foarte multa vreme. Nu ma simt prost ca nu lucrez nimic pentru facultate, nu ma simt prost ca nu vreau sa ma gandesc la proiecte, nu ma simt prost ca portofelul se goleste, nu ma simt prost ca refuz sa scot aspiratorul din debara sau sa-mi fac ceva de mancare. Uite asa, pentru ca am dreptul sa ma detasez uneori de constiinta si de obligatiile astea autoimpuse si pentru ca azi mi-am luat liber de la mine, cea de obicei. Mama si ce-mi place starea asta! Ar trebui sa o repet putin mai des. Azi nu-mi pasa, exact ca-n melodia aia de la Guess Who (daca nu ma insel “Azi nu”).

Si desi…

Se trezeste deodata in mijlocul noptii si era cuprinsa de o bezna nespecifica oraselor. Simte ca-i e rece, dar totusi obrazul ii ardea atat de puternic incat simti nevoia sa-si duca mana si sa-l pipaie sa se asigure ca totule in regula. Cand isi atinge pielea, simte o usturime crunta si-i scapa o lacrima care se prelinge usor peste obrazul lovit. E un sentiment apasator in jur si nu intelege nimic. Pana acum cateva minute erau multi, era inconjurata de toti oamenii care contau, iar acum era singura, ii era frig, bezna de afara nu o lasa sa distinga nici macar forma degetelor, obrazul ii ardea cumplit, iar linistea aceea ciudata i-a incoltit in suflet o teama ingrozitoare. Nu stia exact de ce se teme, insa isi dorea foarte tare sa strige, sa se faca auzita, dar teama o bloca ori de cate ori deschidea gura si tragea aer in piept. I-a scapat o a doua lacrima care-i spala si celalat obraz, constantand cu uimire ca si acesta era lovit, pentru ca o ustura, dar nu la fel de tare. Cauta sa inteleaga ce s-a intamplat cu toti ceilalti, de ce nimeni nu i-a spus nimic si se intreba oare cuma a ajuns in situatia asta. Isi intinde mainile si incepe sa caute, sa pipaie tot ce atinge in jurul ei, insa nu reusea sa atinga nimic. La inceput a mers cu pasi sfiosi, temandu-se sa nu se loveasca de vreun zid. Nu se lovea de nimic…in jurul ei nu existau obstacole, indiferent de directia pe care o alegea. In cele din urma a ajuns sa alerge si sa-si doreasca sa o opreasca cineva, ceva, oricare ar fi fost pretul, dar nimic nu parea sa o deranjeze din activitatea ei. In minte i se invarteau tot felul de cuvinte, bucati de intrebari, ii reveneau in memorie chipuri ale celor care ar fi trebuit sa fie cu ea si se intreba iar si iar si iar aceleasi lucruri, nereusind sa ajunga la vreo concluzie si continuand sa alerge cu bratele intinse. Bezna o curpindea si deja imaginatia-i juca feste…vedea cum noaptea ii intinde doua brate, care o impiedicau sa vada, iar linistea o innebunea.

Epuizata…s-a prabusit la pamant si cauta sa planga, vroia sa se descarce, insa era atat de deshidratata, incat nici o lacrima nu-i mai brazda obrajii. A ramas asa o vreme indelungata. Nu stia cat timp a trecut, era o stare de amorteala continua. Deodata, doua brate puternice o ridica de jos o scutura si cineva ii spune pe nume: “Loana, trezeste-te!” Si incepe sa distinga sunete, iar alarma-i suna din ce in ce mai tare. E vremea sa mergi la facultate! Si-a fost doar un vis, ori poate doar o alta reinterpretare a realitatii.

Fiecare dintre noi, fetele, de pe vremea cand ne jucam cu papusile in fata blocului, ne imaginam cuplul perfect. Imediat dupa jocuri a urmat perioada in care credem in povestile cu zane si Feti Frumosi, iar mai apoi ne-am dat seama ca lucrurile nu sunt chiar asa. Cineva-mi spunea ca iubirile de liceu sunt unice si ca niciodata nu vei mai simti la fel. Pe masura ce crestem, suntem tot mai rationali si poate ca uneori aceasta rationalitate dauneaza…dauneaza grav. Suntem rationali, suntem pesimisti, refuzam sa mai speram  si sa mai avem asteptari, renuntam la vise si le randem in fata celor ce inca mai cred si ne mintim spunandu-ne ca sigur starea aceea de bine e mimata. Ei bine, am trecut si eu prin toata splendoarea acestei etape, refuzand sa mai cred ca voi mai simti ceva atat de puternic incat sa-mi taie pofta de mancare. Am refuzat si am gandit rational, in consecinta am si actionat rational. Se spune ca nu e bine sa asculti in totalitate de inima, insa v-as sfatui sa nu ascultati nici de minte in prea mare masura.

Si daca tot am ajuns in zona asta, trebuie sa recunosc ca vreau sa-mi desprind putin talpile de pamant si vreau sa  incetez sa gandesc in perspectiva. Prinsa intr-o discutie, in urma cu aproximativ o saptamana, m-am surprins chiar pe mine afirmand ca, Da!, eu inca cred in iubire si in toata gama de stari generate de acest sentiment. Sunt convinsa ca atunci cand il/o vei vedea pe strada si vi se vor intersecta privirile…va exista ceva in aer si acea chimie despre care auzim ca se vorbeste atat de mult nu e doar poveste. De asemenea cred ca in mare masura totul depinde de imprejurari, cunostinte si curaj, insa raman cu convingerea ca atunci cand  dai nas in nas cu acest sentiment frumos, nu vei mai cauta raspunsuri, pentru ca deja le vei avea pe toate, iar cel de langa tine, cu toate calitatile si defectele sale, te va face sa zambesti ori de cate ori  vei fi incruntat. Dupa o zi plina, poate nu foarte placuta, vei vrea sa ti se intinda niste brate in care sa te arunci si sa te simti protejat, sa fii inteles si la randul tau vei avea rabdarea sa asculti, sa va contraziceti si in final sa radeti. Chiar cred ca oricare dintre noi, cu scuturi oricat de puternice in aparenta, ar trebui sa se mai desprinda de ratiune si sa isi permita sa creada ca poate dragostea nu e numai in filme. Stiu ca multi ma vor contrazice, insa acei multi cred doar ca au oboist si au hotarat sa se complaca unei situatii, din teama impusa de societate ca e bine sa te stabilesti, altfel “nu te mai ia nimeni”. Prostii! Societatea noastra e o mare minciuna si mi-e greu sa nu vad transformarile din noi, mi-e si mai greu sa nu ma las influentata, insa ma bucur ca inca mai am vechile mele momente de luciditate, care ma mai trag la raspundere. Vreau sa mi le pastrez, insa ma tem ca treptat se vor sterge, ca si cand nu ar fi existat vreodata. Mi-e teama, insa imi asum acest risc. Primiti sfatul meu si permiteti-va sa visati:it’s for free.

Am citit la viata mea o gramada de interviuri prin reviste si intotdeauna ma jucam de-a intervievatul, incercand sa gasesc raspunsuri intrebarilor care se puneau, imaginandu-mi ca poate vreodata voi fi intreabta exact aceleasi lucruri. De obicei gaseam raspunsuri rapide la tot felul de intrebari, dar intotdeauna ma blocam la intrebarea aia “Daca ai pleca pe o insula pustie si ai avea voie sa iei cu tine doar trei lucruri, care ar fi acelea?” Intreabarea aceea ma obseda de-a dreptul intr-o vreme si inca am momente cand incerc din rasputeri sa-mi dau seama care sunt cele 3 obiecte vitale pentru mine. Tind sa cred ca de fiecare data, pe masura ce inaintez in varsta, raspunsul meu va fi  altul, asa cum de fiecare data cand imi vine in minte intreabarea asta, raspund diferit, de multe ori reusind sa ma surprind eu pe mine prin mereu alte nevoi si descoperiri despre propria-mi persoana.

O alta intrebare la care aveam nevoie de mult timp de gandire era aceea “De ce ti-e cel mai frica in viata?”. Am citit tot felul de raspunsuri ingenioase, unele mi se potriveau, altele mi se pareau amuzante, dar nu prea reuseam sa-mi dau seama care e elementul cel mai de temut pentru mine. Cred ca in urma unor lungi cautari, raspunsul final e: “de oameni”. Da, de oameni. Ma sperie foarte tare caracterele atat de diferite, mentalitatile si visele oamenilor, incat nu cred ca este ceva mai inspaimantator decat sa vezi degradarea si devalorizarea speciei umane, in fata materialitatii. Ma sperie atat de tare diferentele dintre noi, criteriile de judecata, faptul ca ce pentru mine poate e rau, la altcineva poate sa insemne bine si ca ne ghidam in functie de viziunea fiecaruia, reactionam instinctiv si uitam sa fim oameni. Mi-e teama de deciziile pe care le luam, pentru ca intotdeauna exista si cate un semn de intrebare si aproape intotdeauna exista si doza de nerabdare. Am decis sa ajungem oameni mari, dar nu avem rabdarea de a creste. Pana acum, viata m-a invatat ca rabdarea e rasplatita din plin. Sa nu trecem in cealalta extrema si sa asteptam gratuitati culcandu-ne pe o ureche, dar sa ne dezobisnuim la rezultate imediate. Rabdarea, visele si putina stradanie in alegerea drumul pe care ai decis sa il urmezi, cred ca sunt incredientele care nu ar trebui sa lipseasca din reteta oricarei vieti. Intotdeauna mi-a fost rasplatita rabdarea, poate uneori chiar mai frumos decat imi permiteam sa visez si uite asa am ajuns sa-i dau credit celui care-a spus “cu rabdare, treci si marea” (ori ceva in genul asta).

Revenind la frica, revin si la oameni. As vrea sa existe un scut de protectie in fata tuturor dezamagirilor, ca pana la urma de dezamagiri e vorba, fie ele sub toate formele, fie de la cunsocuti sau specie in general, pe care sa il activam printr-o simpla apasare de buton si care sa existe in garderoba fiecaruia. Poate-am fi mai buni. Si bunatatea asta-i relativa, depinde de nuanta enuntarii binelui/raului si de viziunea proprie si personala a fiecarui individ al speciei in care ne-am nascut. Poate-am fi mai rai. Poate-am fi altfel. Se poate.